Confesiune la depresiune

Oamenii pe care ii cunosc si care au trait in Occident din diverse motive (ii exceptez aici pe copiii mei,  despre care imi este mai greu sa scriu), remarc ca sint in majoritate niste exaltati. Asa mi se pare mie. Si nu au numai scuza juvenilitatii, unii fiind trecuti binisor de virsta sturm und drang. Venind in tara, au majoritatea, spun, proiecte luminoase. Uneori mi le-au prezentat. Banuiesc ca in fata unora dintre ei fac figura de morocanos, de inapoiat, de balcanic incapabil sa-si iasa din propriile-i izmene, caci le intimpin ideile cu destul scepticism, deci nu ma pot conecta la ele.

Nu ma pot conecta, de pilda, la ideea de a face detasamente si a stringe mizeriile de prin paduri. Mi se pare o prostie extrema. Desi este necesara. In acelasi timp, incerc sa-i conving pe oameni ca trebuie facut ceva educativ pe acest plan. Nu mai sintem o natie provenita de la tara si care, ne facem iluzia, avea un cult al pomului, in general al lucrurilor din natura. Chiar cei, multi dintre ei, proveniti de la tara merg in weekend la padure si isi lasa resturile acolo cu nerusinare. Padurea din preajma locului in care stau e plina de mizerii. Dar, cred, nu incap teoriile aici. Multi oameni, veniti de la oras, si-au facut case prin aceste locuri si nu au pur si simplu unde pune gunoiul. Il pun in padure. Nu este organizat un serviciu de salubritate. La acest lucru practic trebuie sa ne gindim, apoi la educatia in scoli (decit sa invete cite mate are broasca, copilul ar trebui invatat sa foloseasca wc-ul, sa nu murdareasca padurea, etc), nu la detasamente si la stringerea mizeriei de prin paduri. Tot astfel, organizatiile ecologice pe care le cunosc sint in majoritate mincinoase. Tot felul de doamne profesoare se inscriu pe bani grei in aceste organizatii, dar nu din convingere, ci ca, in acest fel, sa cistige procente la situatia anuala si sa aiba avantaje. Atunci, vorba latinului: qui prodest?

La fel ma enerveaza tot soiul de apeluri, pe care trebuie sa le semnez, sa le sustin. Nu vorbesc, desigur, de apelurile pentru bolnavi, desi si aici imi trece prin cap ideea unor sarlatani, caci la noi inventivitatea hotului nu are limite. Insa nu (mai) cred in retetele grandioase, in planurile pasoptiste, in personalitatile providentiale, in vigoarea sufleteasca si dinamismul civic ale unei populatii de atitea ori inselata. Nu cred in apeluri, in planuri generale. Cred, mai degraba, in ceea ce face fiecare la locul sau. Numai astfel o tara se poate propasi. Citeam deunazi despre tenismena Sorana Cirstea. Actualmente este locul 60 in lume. Si pe un forum un imberb o injura cit putea. Mi-a placut raspunsul unui domn, care nici macar nu si-a dat numele. Acesta ii scria imberbului cam asa: Nu te pricepi deloc la tenis. Pe linga asta, tu, in meseria ta, daca o ai, esti al saizecilea in lume? Noi, romanii, avem sase fete in primele 100 din lume. E oare putin lucru?"

Cred ca asa trebuie gindit. Fiecare sa-si faca datoria bine, in familie si la serviciu. Atunci ii va merge si tarii bine. Restul sint vorbe de claca. O taranca din Hateg spunea (consemnat de Ernest Bernea): „Umblati in lume, da’ umblati pustii. Mi-a spus un domn ca el nu are vreme sa se insoare, ca el lucra pentru tara. Lucri pentru tara, pentru oricine, lucri pentru cine vrei si pentru dumneata nimic? Auzi? Asta eu n-o inteleg cum vine. Lucra de vreo doua parti pentru tara si una pentru familia d-tale. Numai asa vad cum ii face ceva si pentru tara. El nu-i in stare sa-si tina nevasta si vrea sa lucre pentru tara!" (Secolul XX, nr. 313, 314, 315, Nunta in tara Oltului).

Fireste, imi dau seama ca pentru acesti oameni, care au fost in Occident, strada arata tot mai prost, saracii sint tot mai saraci, bogatii sint prostiti de avere, salariile, putine, scad, preturile cresc, guvernul e cum e, televiziunile exala miasme de mahala, multi gazetari scriu prost si se si mai impauneaza cu titlul de „lideri de opinie", spitalele sint in faliment, crismele sint pline, bisericile goale. Dar trebuie ca tu, cititorule, sa te intrebi: Mi-am facut datoria oare? Desigur, omul erei tehnologice trebuie sa creada in ceva. Si nu are in ce. Legatura lui cu viata de dincolo, cu Dumnezeu este tot mai slaba. Decrestinarea lumii este evidenta. Acum se investeste in viata terestra, cultul sanatatii si confortului ia locul credintei. Oamenii isi prelungesc viata, se tem de boala. Lumea spre care ne indreptam poate ca nu imi place nici mie. Dar nu conteaza ca ne place sau nu. Tot ceea ce putem face este ca lumea sa arate cit mai aproape de cum ne-ar placea noua. Cred ca este mai rational sa te adaptezi la ceea ce este decit sa iti faci planuri generale, grandioase. Inchei cu taranca din Hateg: „Asa cere rinduiala din mosi-stramosi ( e vorba de nunta – n.m.). Cind iese mirele si mireasa frumos rinduiti, se bucura si lume, se bucura si Dumnezeu. Ce-i ca nunta de frumos?"