Dantul idiosynkrasiilor

Da coltul in Alecsandri, trece pe trotuarul celalalt si-si continua mersul dansant in jos, spre… Spre ce? E fostul ofiter de securitate, de altfel derutant de jovialul de-atunci, si stiu exact unde va intra. Doar pentru digresie autoparsiva imi spun ca nu la Muzeul Teatrului, nu la biblioteca Medicinei. Da, ocoleste gardul negru si intra, la fel de dansant, la… SRI. Perfect. Citesc placa de pe zidul sediului: Aici in vara anului 1918 a avut loc adunarea muncitorilor tipografi la care a participat I.C. Frimu. Perfect.

Vine doar de citeva concerte si se asaza in rindul doi. Colosala-i palarie de pai, cu panglica si ciucuri albastri, optureaza complet sirul din spate, pina-n fundul salii. In plin pian Chopin, ii arde o tuse de boschetar, incit dirijorul opreste totul si se-ntoarce, sever, spre palarie. Daccapo!

In jos, flanind, pe trotuarul de la Copou: adica desprindere totala de fojgaiala din centru. Pina cind, din fata – de unde-au aparut? – un pilc de haidamaci, rasi chilug, in… in ce?… un fel de izmene trei sferturi si maieuri K1. Rid, se rid, si-si bat burdihanele de fericire. Fac stinga-mprejur si-o iau inapoi. De sus, alt pilc, doi metri fiecare, cu minute si picioruse dragalas rahitice, tot asa, izmanute trei sferturi, zburliti punk, inspaimintatori prin mutenie: walkmanurile din urechiuse par conexiuni la o alta galaxie. Scumpii de ei!

Fenomenul ia proportii nebanuite. Tramvaie pline cu palariosi ofiliti de ambe sexe, stiind exact cind urmeaza o noua biserica: brusc, intreg vehiculul pe sine isi face cruce si-si misca buzele. Dincoace, pe trotuar, in dreptul bisericii, el si ea, in amoc demonstrativ, se opresc, isi dezlipesc o clipa buzele si isi fac cruce. Dupa care se rid. Dincolo, pe ecrane, intii Gigi, acum si Traian isi asezoneaza intoarcerile la popor cu inlacrimate cruci. Urmeaza Mitica de la Liga. Duca-se pe pustii, ar zice, total inadecvat, portarul de la Filarmonica.

Poet mare, de certa notorietate locala. Da, dar poarta palarie…

Nu si mustata. Singurul caruia ii acceptam mustata: unicul meu mare prieten, Mihai Ursachi. Pentru ca mustata roscovanblondului nu se prea vedea: era una cu tenul lui teuton. Ar mai fi si Sir Robert A. Eden, conte de Avon, fostul prim-ministru englez. Da, cu mustata lui de personaj de club. Un Churchill cu mustata? Imposibil.

Antipatica, pe-atunci, accederea la virf a unui Bush Jr.. Doar pentru ca era… baiatul tatii, budulea taichii. Idiosincrasie contaminata, sistematic, de filiatii autohtone. Bucurestene, dar, si mai apasat, iesene. Iar fiul Bush mai si venea dintre, mde, republicani. Pina la tragedia turnurilor gemene, pina la conflictul irakian. Personajul, putin cam penibil pentru gustul amicilor mei neiertator rigurosi de la barul Diavolo, s-a intrupat brusc in simbolul actual al unei hipercivilizate Americi, benefic hegemonica, asumindu-si – sub rictusul sau permanent destins – destinul intr-o drama unica.

Bataie in usa atelierului. Cu bombeul probabil. Nu deschid.

Pentru ca astia doi de-aici, el – ea, din fata Halei se-ncaleca unul pe altul, emitind sunete umede, bilabiale, n-o mai pot suporta nici pe Renne Zellweger sarutindu-se, distins hollywoodian, cu Tom Cruise.

Cum la Diavolo muzica bubuie standard, ma ridic de la masa noastra din fund si-o rog pe barmanita – exemplar provocator emblematic – s-o dea mai incet. O face privindu-ma, sictir, cu ochii altei lumi.

Sa cinte Zavaidoc!