Directorii comunisti (III) Directorul Mihai Teodorescu

 Inginerul sef Mihai Teodorescu era mina dreapta a experimentatului Antonel Grosu si de la bun inceput s-a raliat ambitiei de a face din Iasi un oras in care sa-ti placa sa traiesti. Observasem inca de la inceput capacitatea sa de organizare si, mai ales, stapinirea problematicii orasului. Un om eficient, plin de energie si extrem de capabil.

In vremurile acelea, R.A. Citadin era intr-o situatie catastrofala. Conducerea regiei a ajuns sa vinda materialele din depozite ca sa plateasca salariile. Era un dezinteres dezarmant, orasul era ca dupa bombardament si lumea era total nemultumita. Si Iasul arata ca toate celelelalte orase ale Romaniei si, din acest motiv, oamenii intelegeau ca traim vremuri de napasta. Protestele erau izolate, sporadice si cu putin efect mediatic.

Totusi, situatia regiei era intolerabila si se impuneau schimbari imediate si radicale.

Venind din mediul universitar, nu aveam cunostinte in domeniul resurselor umane din administratie. Cum era si firesc, am apelat la „pusculita cu idei", si anume la Antonel Grosu. Il observasem atent pe Mihai Teodorescu si i-am cerut parerea.

– Este foarte bun, ma asigura.

– Va face fata? intreb, stiind raspunsul.

– Garantez ca da. O sa vedeti o schimbare spectaculoasa.

– El ar dori aceasta mutare?

– Da. Este un om ambitios si capabil sa fie loial.

Discutia cu Mihai Teodorescu a fost scurta si am remarcat la el o dorinta enorma de a-si dovedi calitatile.

Evident ca muncitorii au bombanit pe multiple voci si s-a apelat la „tovarasul prim-secretar". Din nou, cei din mass-media au fost integral de partea schimbarii si sprijinul acesta l-am simtit ca un imbold pentru a merge mai departe.

Pe vremea aceea, orasul Iasi avea o adevarata avere abandonata cam peste tot. Utilaje deteriorate, tevi, materiale de tot felul si multa debandada.

– Mihai, stringe tot, repara, trece in inventar si eu raspund.

Intr-o zi, directorul Dubet vine la mine cu jalba in protap:

– Domnule primar, Teodorescu mi-a furat tevile!

– Unde erau?

– Pe un teren viran.

– Trece-le la pierderi. Trebuia sa ai grija de ele.

Tevile au fost vopsite si aranjate a fi popice care sa protejeze trotuarele. Orasul capata, incet, dar sigur, aspectul de oras ingrijit.

In alta zi, directorul de la Apele Romane vine cu o reclamatie.

– Domnule primar, Teodorescu imi fura balastul de la Prut!

– Cum?

– Noi scoatem cite un munte de prundis si nisip si simbata si duminica dispare. Am pus oameni de paza si i-au prins pe cei de la R.A. Citadin.

Am inceput sa rid.

– Dumneavoastra, domnule director (ce pacat ca momentan imi scapa numele), nu locuiti in Iasi?

– Ba da.

– Si daca n-avem bani, cum putem rezolva o problema care ne priveste pe toti?

– Inteleg. Totusi am vrut sa stiti, spune blind extraordinarul director (tot comunist) de la Apele Romane.

Curios, il intreb si pe directorul Teodorescu:

– Mihai, dai cu ciordeala pe la Apele Romane?

– Ce sa fac? Simbata si duminica mobilizez tot ce am. Tractoare cu remorci, camioane, fac o coloana de sperie lumea. Volele le trimit de vineri seara.

Materialele nu erau de calitate extra, contineau argila, dar orasul se schimba in mod miraculos. Distinsul Aurel Leon scria intr-un articol laudativ: „valuri de asfalt se revarsa pe strada Smirdan". Au urmat apoi Vasile Lupu, bulevardul Independentei, Stefan cel Mare si o multime altele.

– Mihai, pe Stefan cel Mare, Independentei si alte artere centrale doresc reteta standard pentru asfalt!

Asa se face ca de 16 ani aceste artere n-au avut nevoie de „peticeala".

Daca am vazut atita preocupare la directorul R.A. Citadin, am considerat ca este benefic un schimb de experienta cu cei din Vest.

Dupa ce Mihai Teodorescu se intorcea din aceste deplasari, observam ca imediat apareau lucruri noi in orasul Iasi. Aceste modeste schimbari aveau un impact major asupra locuitorilor. Populatia dorea sa participe la infrumusetarea orasului in care locuieste. Se schimba mentalitatea si se dezvolta in mod surprinzator o atitudine de coparticipare la ingrijirea locului in care traim.

De multe ori ii spuneam „argintului viu" Mihai Teodorescu:

– Mihai, camasa este rupta pe noi, dar o putem mentine curata.

Imi amintesc de o discutie avuta cu domnia sa, discutie care mi-a sunat in minte mult timp si inca ma intreb daca a avut sau nu dreptate. Imi vorbea de un director de cimitir.

– Este un bun administrator, sa vedeti ce multe lucruri a facut!

– Dar am auzit, Mihai, ca se tine de mici matrapazlicuri.

– Domnule primar, daca n-ar avea mici beneficii, nici n-ar face nimic. Este cointeresat putin si asa munceste ca un rob zi si noapte. La cimitirul X este administrator un betivan. Este tot timpul beat si nu face absolut nimic. Cimitirul arata catastrofal.

– Dar, Mihai, nu putem tolera…

– Sigur, punem ceva presiune pe el, dar cimitirul arata extraordinar de ingrijit.

Imi mai amintesc de o discutie cu niste oameni de afaceri:

– Va facem toate trotuarele cu pavele…

– De unde bani? intreb sceptic.

– Aducem noi banii.

– De unde?

– De sus.

– Dar se va face o licitatie si…

– Trebuie s-o cistigam noi. Noi aducem banii.

– Daca o sa cistigati… pe cinstite, n-am nimic impotriva.

Oamenii au plecat ca din pusca si pavelele au napadit in alte orase. Am facut bine? Trebuia sa accept? Iesenii ce ar fi zis? Nu cumva am facut rau orasului?

Directorul Teodorescu a vazut ca in Iasi s-a privatizat aproape totul, dar eu m-am opus privatizarii R.A. Citadin. I-am spus:

– Mihai, nu se privatizeaza intr-o familie matura si farasul.

Un om de valoarea lui isi consuma energia pentru un salariu amarit si altii, mediocri ilustri, deja erau super-bogati. Dar cine poate masura cu o balanta strimba unde este dreptatea?

Vom reveni cu directorul Dubet, omul pe vremea caruia „inca era bine" cu energia termica.