Elogiul doctei ignorante

Pierre Bayard scrie exact despre ceea ce si-a propus in titlul eseului: si anume despre diferitele moduri profitabile de a nu citi o carte. Intr-un cuvint, despre practicile non-lecturii. In definitiv, e bine sa recunoastem, non-lectura intensiva este "practica de lectura" cea mai frecventa in era post-moderna.

Nimeni nu mai citeste o carte de la primul la ultimul rind. Si nimeni nu mai citeste liniar. Facem salturi, trecem peste descrieri, ocolim exemplele. Citim incepind cu tabla de materii, cu indexul, cu notele si bibliografia. Citim in zig-zag.

Pierre Bayard considera, in mare, ca exista patru specii de carti: carti despre care nu stim absolut nimic, fiindca nu le-am avut niciodata in fata ochilor; ele sint, totusi, foarte rare (pp.21-29), carti pe care le-am uitat: e vorba de majoritatea cartilor pe care le-am citit sau rasfoit cindva (pp.55-62), carti pe care le-am parcurs noi insine si le stim intr-o masura mai mare sau mai mica (pp.30-42) si carti despre care am auzit vorbindu-se: acestea sint, fireste, cele mai multe (pp.43-54).

In fond, cine a citit cu adevarat toate dialogurile lui Platon, toate tratatele lui Aristotel, toate piesele lui Shakespeare, toate cartile lui Goethe, toate romanele lui Marquez? Despre cele mai multe am invatat de la altii, o parte considerabila ni s-a sters din minte, despre unele nu am auzit niciodata nimic.

Pierre Bayard sustine – si pe buna dreptate – ca notiunea de cultura e "inainte de orice o chestiune de orientare. A fi cultivat nu inseamna a fi citit cutare sau cutare carte, ci a sti sa le identifici locul in ansamblul lor, a sti, asadar, ca aceste carti formeaza un ansamblu si a fi in masura de a situa fiecare element prin raport cu celelalte" (p.27). A fi cultivat inseamna a avea o viziune a intregului, a Bibliotecii. Prin urmare, mai importanta decit lectura amanuntita a cutarui volum savant, mai importanta decit memorizarea subiectelor unei carti e "achizitia discernamintului critic". Tocmai aceasta abilitate trebuie cultivata de invatamintul academic.

In alte cuvinte, afirma Pierre Bayard, cultura "este (in acelasi timp) capacitatea de a rindui cartile in enciclopedia colectivitatii si de a te situa in interiorul fiecarei carti" (ibidem). Am inlocuit sintagma de "bibliothèque colective" cu notiunea de enciclopedie, folosita de Umberto Eco. Aceste premise duc la o definitie mai putin obisnuita a cartii: ea este "un obiect aleatoriu, asupra caruia vorbim intr-o maniera imprecisa, un obiect cu care se intersecteaza fantasmele si iluziile noastre" (p.54).

Pe aceste temeiuri teoretice, Pierre Bayard edifica partea a doua a eseului, care consta in inventarierea situatiilor in care putem fi constrinsi sa vorbim despre ceea ce nu am citit (inca): "in viata mondena" (pp.66-75), "in fata profesorului examinator" (pp.76-85), "in fata scriitorului insusi" (pp.86-95), "cu fiinta iubita" (pp.96-103).

Din ceea ce am scris pina acum se deduce desigur faptul ca autorul e un ironic obsedat, in realitate, de stiinta lecturii si de efectele ei. Un capitol e intitulat "a inventa carti" (pp.133-144). In altul se discuta despre "cartea fantasma", care e o proiectie imaginara a cartii reale. In fond, eseul lui Bayard e o condamnare a lecturii pasive si un indemn la non-lectura activa.
Nu exista bibliografie exhaustiva. Si nici cititor desavirsit. Exista, in schimb, cititorul avertizat: acela care poate ordona o biblioteca dupa criterii valorice. Departe de a fi un indemn la impostura, cartea lui Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?, constituie o buna introducere la practicile lecturii reale.

P.S. Fac pentru impatimitii lecturii o utila trimitere bibliografica: Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?, Paris: Minuit, 2007, 162p.