Fratii musulmani si verii sionisti

 Bucurie si tristete in Egipt. Bucurie pentru ca a fost ales, in sfarsit, succesorul lui Mubarak in persoana lui Mohamed Morsi si tristete, ba chiar revolta, ca armata a redus multe din prerogativele presedintelui, trecandu-le in curtea ei. In treacat fie spus, si Allah sa ma ierte, nici nu cred ca o tara ca Egiptul este pregatita pentru o democratie autentica, situatie in care armata isi asuma sarcina de a tine sub control si chiar de a reprima eventualele tulburari care pot afecta grav echilibrul precar instaurat odata cu alegerea noului presedinte.

Noul presedinte a fost propus si promovat de Fratii Musulmani, organizatie politico-religioasa interzisa oficial inca de pe timpul lui Nasser, dar care a fost tolerata neoficial, avand chiar un partid cu reprezentanti in Parlament. Ea s-a facut cunoscuta mai ales prin doctrina sa islamista privind organizarea sociala, tipul de guvernare si relatiile dintre oameni si institutii – cu accent pe conservarea si aplicarea unor prevederi ale Sharia (Legea musulmana) si prin opozitia acerba fata de pacea cu Israelul incheiata la Camp David (SUA) in 1978. De altfel, Anwar El-Sadat, cel care a realizat acest pas spectaculos, a platit cu viata trei ani mai tarziu (1981). In ce priveste Sharia, Fratia – cu milioane de adepti – a avut succes. Unele din prevederile sale – cu evident iz medieval – se aplica riguros in Egipt. Ma refer la statutul inferior al femeii si la normele impuse minoritatii copte – nume sub care sunt cunoscuti crestinii egipteni. Desi sunt urmasii directi ai vechilor locuitori ai Egiptului dinaintea cuceririi musulmane, coptii nu au dreptul sa detina functii in administratie, au acces limitat la Universitate si – culmea discriminarii – le trebuie aprobare speciala pentru repararea sau construirea de biserici. Vechiul decret otoman Humayuni, care a fost aplicat sute de ani in Imperiul Sultanilor, inca este in vigoare in Egiptul secolului XXI. Popoarele crestine europene – dar si SUA – sunt foarte sensibile cand este vorba de asemenea discriminari, mostenire a unor epoci demult apuse.

Marile puteri crestine n-au exercitat presiuni prea mari asupra Egiptului pe aceasta tema grava a discriminarii coptilor pentru motivul ca Egiptul s-a dovedit un factor esential in mentinerea echilibrului si a pacii in atat de agitatul Orient Apropiat si Mijlociu.

Desi furiosi, Fratii n-au prea avut succes, pana acum, in lupta lor impotriva pacii cu Israelul. Nici asasinarea lui Sadat nu a rupt pacea pentru ca Mubarak a mers ferm pe linia predecesorului. Au ajutat Hamas-ul, l-au alimentat cu arme si munitii prin tuneluri sapate pe sub granita cu Gaza, dar pacea n-au putut s-o rupa.

Am prezis, inca de anul trecut, victoria politica a Fratiei; previziunea s-a confirmat: au majoritate in Parlament, iar acum si Presedinte. Sunt sigur ca cei mai fanatici dintre ei se gandesc deja la denuntarea Tratatului de la Camp David si poate chiar la un nou razboi cu Israelul. Noul presedinte chiar a declarat intr-un interviu, imediat dupa victorie, ca doreste „o extindere a relatiilor bilaterale cu Iranul", fapt care ar impune „un echilibru strategic foarte eficient" in regiune. O asemenea declaratie nu poate decat sa-i bucure pe Fratii radicali. Numai ca lucrurile sunt mult mai complicate. Tot Morsi a spus, in discursul de dupa victorie, ca va fi un presedinte al tuturor egiptenilor, ca va milita pentru egalitatea intre barbati si femei, pentru eliminarea discriminarilor la adresa minoritatilor si – culmea culmilor – cei doi vicepresedinti vor fi o femeie si un crestin. Cine a mai auzit de asa ceva in Egipt din secolul VII e.n., cand califul Omar a cucerit tara si a impus Islamul?

Mohamed Morsi confirma regula: una spui cand esti candidat si trebuie sa promiti alor tai – celor care te-au propus si te sprijina – marea cu sarea si alta este cand esti presedintele tarii intregi. De aceea cred ca Fratii radicali s-au bucurat cam prea repede. De altfel, un conflict armat cu verii sionisti nu depinde de dorinta unor radicali (islamisti) oricat de numerosi ar fi ei; conditiile politice, economice, contextul international, interesele majore ale Egiptului fac putin probabil un asemenea conflict. Evreii si arabii sunt veri primari. Ei apartin aceluiasi grup al popoarelor numite semite. Chiar si dupa Vechiul Testament, Ismael, stramosul arabilor, era frate – de pe tata – cu Isaac, stramosul evreilor (al doilea patriarh), ambii fiind fiii lui Avraam, cinstit, in egala masura, si de evrei si de arabi. Cum s-a ajuns la ura gregara de azi intre aceste popoare inrudite este o poveste lunga, care nu incape intr-un articol de ziar. Revenind, cred ca noul presedinte al Egiptului nu va risca un conflict deschis cu evreii si, mai larg, nu va tulbura echilibrul, fragil oricum, al zonei. Argumentele sunt numeroase dar ma voi limita doar la cateva, mai importante.

Egiptul este o tara foarte saraca in resurse naturale, dar are de hranit o populatie de aproximativ 79 de milioane de oameni. Foarte multi se ocupa cu agricultura, dar pamant arabil au putin. Principala sursa de venituri este turismul. El mai este numit si Pensia lui Ramses – dupa numele faraonului din secolul al XIII-lea i.e.n. care a lasat in urma cele mai multe si mai spectaculoase monumente. Un conflict cu evreii sau chiar o intensificare a terorismului islamic in interior ar afecta grav aceasta Pensie (8-10 mld. dolari anual).

Apoi, mai este Pensia lui Ferdinand (dupa numele lui F. de Lesseps), adica veniturile din trecerea vaselor prin Canalul Suez (2,5 mld. dolari). In sfarsit, Pensia David, adica ajutorul american – substantial, 2,5 mld. dolari anual – acordat Egiptului dupa Pacea de la Camp David. Probabil ca acesti bani sunt dati, in realitate, de evreii americani.

Si aceste venituri, care atarna greu in bugetul de stat, ar fi grav afectate sau ar disparea in cazul unui razboi cu Israelul.

La toate acestea s-ar adauga pierderile cauzate de razboi – care le-ar depasi pe toate celelalte -, apoi sanctiunile, directe si indirecte, din partea comunitatii internationale. Sa nu uitam un lucru – pe care si Morsi il stie foarte bine: evreii au, in lume, o putere informala uriasa, in primul rand financiara.

Iar in momentul in care Iranul insusi este tinta unor aspre sanctiuni internationale de natura economica, diplomatica etc., a te baza pe o alianta cu el este – vorba lui Talleyrand – mai mult decat o crima, este o greseala.

De aceea cred ca, in pofida agitatiilor si tensiunilor inerente instaurarii noului regim, a incercarilor radicalilor islamisti de a tulbura pacea cu Israelul, a presiunilor din directia organizatiilor militante palestiniene si a lumii arabe ostile evreilor, Egiptul si noul presedinte vor pastra echilibrul in regiune, echilibru care are pivot principal pacea cu Israelul.

America, dar si Europa stau cu ochii tintiti pe aceasta regiune, indeosebi pe Egipt.