Kitsch-ul transgresiv

Ne inconjuram cu o multime de lucruri; unele sint utile, altele au rol decorativ, foarte multe sint de prisos. Cumparam ce ne trebuie, imbracam ce se poarta, probam ce ne vine bine, cautam formula optima care sa adecveze dorintele mereu expansive cu posibilitatile intotdeauna limitate. Lucrurile calificate drept „frumoase" au, de regula, o mai mare trecere. Artele, designul, artizanatul fac oferte care satisfac toate capriciile. Gasim insa in cimpul acestora o nefireasca supralicitare a kitsch-ului in toate chipurile sale. Ca si frumosul in genere, el se cauta, se vinde, se cumpara, deseori premeditat. Poate tocmai datorita dificultatii de a-l deosebi de ceea ce i se opune. Ce este insa kitsch-ul? Cum il recunoastem? Are legatura doar cu  arta? Trece drept un  fenomen accidental sau face parte din decorul vietii de zi cu zi?

Vizam prin kitsch un stil pe care-l socotim demodat si strident, adica ostentativ, supraincarcat, fals-grandios, vulgar, naiv-sentimental sau romantios, urmare a unui estetism rudimentar, superficial. Etimologic, ar putea veni de la germanul kitschen (a face un lucru de mintuiala), inrudit cu verkitschen (a degrada, a poci, a maslui). De aici si asocierea facuta de unii filosofi intre conceptul in discutie si minciuna (Georg Lukács), ducind la antiteza consacrata dintre arta veritabila si pseudo-arta.

S-ar spune ca problema este doar una de gust. Confundam adesea obiectul kitsch cu cel artizanal. Arta, se stie, incurajeaza forma singulara, relativ inedita, in timp ce artizanatul mizeaza pe cea utilitara, manufacturata. Artistul este considerat a fi adevaratul „creator", pe cind  artizanul – doar un simplu mestesugar, exersindu-si abilitatile in registrul reproductiv. Caracterul utilitar si serialitatea productiei sustrag obiectele artizanale unei recunoasteri propriu-zis artistice, fara ca aceasta sa presupuna in mod necesar situarea acestora in cimpul derizoriului.

In registrele teoreticitatii, s-a oscilat indecis intre exilul critic si vointa recuperatorie. Primul tip de intimpinare este inaugurat inca in 1939, cind Clement Greenberg plasa kitsch-ul ca revers al avangadei, recunoscind in el urmele academismului compromis („tot ce este kitsch este academic; tot ce este academic este kitsch"). Culpabilizarea kitsch–ului este datorata unor autori (H. Rosenberg, J. Baudrillard, U. Eco, S. Sontag, E. Morin, R. Barthes) care il califica drept o forma derizorie a culturii de masa, denuntindu-i sever nocivitatea. Abia in anii ’70, prin Gillo Dorfles, Ludwig Giesz, Abraham Moles, i se dedica primele studii distincte – filosofice, psihologice si sociologice. Moles vede in el un simptom al anti-artei, inadecvarii si mediocritatii, un drum care ne trimite spre adevaratul infern al valorilor. Lecturi ceva mai conciliante apar abia la mijlocul deceniului al 9-lea. Evitind sentintele prea radicale, Milan Kundera admite ca nimeni nu se poate eschiva kitsch-ului; oricit dispret ne-ar inspira, el face parte din chiar conditia noastra. Odata cu artistii pop americani, termenul incepe sa fie conotat pozitiv. Se tintea spre subminarea ideii de arta „auratica", elitista, intr-o logica favorabila extensiunii culturii populare si a publicului larg.

Lumea in care ne miscam este incarcata de semnele evidente ale kitsch-ului, acesta devenind o marca distinctiva a culturii prezente. In mod obisnuit, nu se recunoaste ca atare; identificarea lui este exterioara si, de multe ori, subiectiva.
Exista cel putin doua directii, uneori intersectate, in care kitsch-ul este asumat ca stil: in moda si in arta. Sa luam, de pilda, cazul hipsterismului, moda importata de peste Ocean. Primindu-si numele de la hip („informat despre ultima moda"), hipsterul este insul care premeditat se imbraca urit, in raspar fata de ceilati. Desi cu totul neobisnuite, alegerile sale sint mereu „in tendinte", subsumate unei estetici alternative care incurajeaza nonconformismul, gindirea libera si creativitatea. De origine new-yorkeza, hipsterismul mobilizeaza tineri educati din lumea artei, a muzicii si a modei, neangajati politic, dar ostili canoanelor estetice oficiale. Ei prefera ironia, lejeritatea – inclusiv vestimentara, refuzul oricarei  inregimentari sau catalogari, considerind chiar apelativul care ii vizeaza ca jignitor. Vi-l mai amintiti pe Nigel Kennedy, violonistul nonconformist, in coafura punk si tinuta dezordonata, à la Gavroche, evoluind contrastant pe scena Ateneului Roman, in fata unei orchestre simfonice fixate in exigenta vestimentara sobra, oficiala, de concert? Era, probabil, un fel de a spune ca aparentele sint inselatoare, ca nu intotdeauna haina da masura omului…

Un al doilea caz, in linie artistica, este cel al americanului  Jeff Koons. Acesta se recomanda a fi artist kitsch veritabil, iar operele sale – singurele kitsch–uri „autentice". Marile galerii si muzee se intrec in a-i expune figurine din portelan, metal, plastic, vegetatie, reprezentind scene si personaje dintre cele mai banale. Banalul este, de altfel, categoria sa estetica de referinta. Purcei, maimute, catei, soricei, inimi de otel, flori, baloane gonflate, obiecte gata-facute, multiplicate in zeci si sute de exemplare, fac obiectul unor tranzactii neverosimile, ridicate la  scara milioanelor. Autorul refuza orice fel de subtext sau de mesaj lucrarilor sale. In fapt, spune Koons, operele pe care le produce nu transmit nimic; ele sint kitsch-uri si trebuie tratate ca atare. Daca si de ce sint cumparate nu mai este problema lui, ci a publicului care il apreciaza.

Aidoma lui Piero Manzoni (autorul celebrelor Merda d’Artista – 90 de cutii „arhivind" propria copro-cultura, una cumparata recent de un colectionar cu 80.000 de dolari), Koons pune in discutie snobismul „lumii artei" si al celor care ii fac legile. Ce ii face pe unii sa investeasca in kitsch-uri, fie ele si „autentice", sume care intrec orice logica a achizitiilor? Nu cumva „marfa" surclaseaza relevanta operei, iar comertul – pe cea a artei propriu-zise?

Cultura postmoderna activeaza forme subversive de exploatare a kitsch–ului. Asumindu-l ca stil, ca mod de viata, acesta inceteaza a mai fi asociat discernamintului estetic imatur sau  necizelat. In lectura critico-ironica, el devine un agent inedit al deconstructiilor si transgresiunii. Sint denuntate astfel practicile institutionale care hiperbolizeaza mediocritatea, minimalizind in schimb valoarea si talentul.

.