Lupii de paza ai democratiei

Serialul legaturilor abisale dintre jurnalisti si putere a fost relansat zilele trecute, prin difuzarea unui episod cu trei personaje, multa obscenitate si trafic de influenta. Pe scurt, Catalin Macovei, seful Agentiei Nationale de Integritate (ANI), s-a plins ca ar fi fost supus unui santaj din partea binecunoscutilor Sorin Rosca Stanescu si Bogdan Chirieac. In ciuda versiunii oficiale, lectura sau ascultarea dialogurilor inregistrate cu aparatura din dotarea serviciilor scoate la iveala ca cei trei actori se cunosc, se plac, converseaza pe teme serioase, fac poante ori primesc si dau ponturi din care poate iesi, la o adica, „lozul". Reteta episodului nu e dificil de recunoscut. Un individ (SRS) o face pe durul, celalalt (BC) joaca rolul politistului bun, iar seful ANI (CM) – „obiectul santajului" – incearca sa vada cum poate baga camila prin urechile celor doua ace. Scenariul mai cuprinde si elemente de senzational fara de care productia nu s-ar fi bucurat de succes: intrigi politico-economice, conflicte de interese, dovezi compromitatoare etc.

A condamna gravitatea unor astfel de acte conspirative, prin care trei indivizi cu notorietate fac uz de tot felul de tertipuri pentru a-si atinge telurile deloc onorabile e la fel de inutil ca incercarea de a arata ca lumea a fost facuta in sapte zile. In schimb, pare mai profitabil sa luam in discutie o tema la fel de interesanta, si anume retorica ipocriziei. La noi, fatarnicia ar putea fi considerata unul din atributele definitorii ale natiei. Invocind numai argumente de natura cultural-lingvistica, se poate observa ca omul prefacut are, in gindirea traditionala, o identitate bine conturata. Povestirile, paremiile, expresiile si locutiunile dau seama despre fractura spirituala a prefacutului. In viziune populara, fatarnicul e cu „doua obrazuri" si e primejdios ca focul ascuns sub cenusa. Tot asa, ipocritul „maninca oi cu lupul si jeleste cu stapinul".

Cu cit un individ este mai aproape de borcanul cu miere al puterii, cu atit isi ascute mai bine armele prefacatoriei. Pune-l pe unu’ sef sau da-l mereu la televizor si vei afla ce caracter are. Sub zgura politetii pe care o adopta si dincolo de aerul de persoana competenta, cu care incearca sa impresioneze multimea, vei descoperi repede o creatura ranchiunoasa, umorala si pusa pe miselii. In plan discursiv, lipsa de scrupule a fatarnicului se manifesta prin secvente duplicitare. O vorba de lauda este, de fapt, o batjocura, o zicere de bine, este, in realitatea interioara a prefacutului, o otrav, iar o spunere politicoasa se ingina cu o injuratura. Ca asa stau lucrurile, o dovedesc audiogramele recent publicate, gratie eforturilor celor din compartimentele informative.

Domnul care, altadata, ne vorbea, superior si retinut, despre NATO si despre UE stie sa treaca, fara probleme, la „ula" si „uie". In timp ce intretine, falocentric si birjaresc, o discutie cu un individ care-i seamana din punct de vedere moral si verbal, personajul nu are nici o dificultate – atunci cind este sunat de o ziarista sa dea o declaratie – in a adopta politetea rece si blazata a insului pragmatic si eficient, care le stie pe toate. La fel de naturala este si trecerea de la palavra duhnita la Business English. Schismele discursive sint grefate pe un fond spiritual veros, dupa cum reiese din unele schimburi de replici nevinovate: „CM: Cum esti, Bogdane ? // BC: Am avut si perioade mai bune…// CM: Asa e, na… Cu balamucul de rigoare… Tu ce faci? // BC: Bani. // CM: E bine daca faci si niste bani. Inseamna ca faci si lucruri bune… // BC: Ai vazut tu vreodata presa sa faca lucruri bune in tara asta?".

In tara asta, in viziunea personajului BC si a altora ca el, a face presa inseamna a face bani si aranjamente. Se poate deduce, din acest context, ca fatarnicia nu este decit sulemeneala sub care se ascunde comportamentul oricarui ciocoi lipsit de onoare si de rusine, dar pus pe capatuiala? S-ar cuveni, deci, sa admiram luciditatea marelui Caragiale care, intr-un articol din 1895, intitulat „Gramatici si mascarici", anunta cresterea unei clase de gazetari-mercenari, pentru care democratia nu este nimic altceva decit o colectie de principii care pot fi oricind minuite, cu talent, in favoarea interesului personal. Acesti „proletari intelectuali, cu carte si condei" reprezinta clasa pe care seniorii murdari ai politicii prefera sa o aiba aproape, considera Caragiale, spre a le servi interesele, contra unor compensatii satisfacatoare. Din respect pentru cititori, ascultatori si telespectatori, putinele voci vii ale presei romanesti de astazi ar fi putut sa se distanteze simbolic de reprezentantii castei de scribi pentru care demnitatea profesionala este echivalenta cu smenul.

Publicitate și alte recomandări video