Caută 
4 MIN
Intr-un hotel, undeva in Germania, superstarul Manu Chao raspunde relaxat intrebarilor binevoitoare ale unui jurnalist elvetian. Conversatia se poarta in franceza, chiar daca numele celui intervievat are mai curind o rezonanta latino-americana. De altfel, reporterul insusi pare de origine hispanica, in ciuda francezei sale fara repros. Cu o zi mai inainte avusese un concert la Barcelona, iar din Germania va pleca direct in America Latina. Vorbeste cinci limbi. Muzica sa este o mixtura de influente hispanice, africane, latino-americane, salsa, rock, hip-hop si multe altele la care nu ma pricep. Parintii sai au venit din Spania, imediat dupa incheierea razboiului civil, stabilindu-se intr-o periferie pariziana. Nu stim insa daca se considera francez ori spaniol si reporterul nici nu se chinuie sa-l intrebe. Pare un detaliu nesemnificativ. Printre ginduri despre munca si viata, tine sa ne spuna ceva in mod special: are de gind sa abandoneze politica! Nu mai vrea sa schimbe lumea. De acum vrea sa schimbe strada.
Nu explica insa cum s-a produs conversiunea si ce vrea sa insemne aceasta. Cind vorbeste despre strada, se refera oare la acelasi lucru ca Olivier Besancenot, liderul Ligii Comuniste Revolutionare? Respectiv, ca o contra-putere legitima la cea legala, instituita de ultimele alegeri, ultimul avatar al clasei muncitoare leniniste? Foarte probabil. Grevele monstru din aceste zile, mai ales cele din universitati, par sa ateste acest fapt. Este vorba de o minoritate agresiva, care vede in orice reforma „un act ultraliberal". Pina si cotidianul de stinga Le Monde, in general, foarte deschis sa relateze despre orice forma de opozitie fata de reformele regimului actual, observa ca studentii manipulati de extrema stinga sint nu numai in minoritate si in contre-pied cu evolutia generala a societatii, dar pur si simplu in afara oricarei legaturi cu realul.
Manu Chao a fost membru fondator al Attac, principala organizatie anti-mondialista din Franta, care l-a avut drept profet pe Pierre Bourdieu, un sociolog pe cit de cunoscut si interesant, pe atit de clientelar si obscur in ce priveste valorile sale politice, iar ca simbol pe Jose Bove, cunoscut si el mai ales prin actiunile sale violente contra restaurantelor McDonalds, a culturilor agricole bazate pe plante modificate genetic, dar si a agricultorilor spanioli, care de dincolo de Pirinei invadau Franta cu produse agricole mai ieftine, potrivit principiului pietei libere. Aceleasi care permit agricultorilor francezi sa-si exporte minunatele brinzeturi peste tot in Europa si in lume, iar viticultorilor minunatul lor vin.
Asociatia se afla in acest moment intr-o criza interna prelungita. Probabil insa ca destinul ei va fi aidoma cu cel al tuturor organizatiilor radical-utopiene: mai devreme sau mai tirziu sint pedepsite de realul pe care-l ignora ca si cum ar trai in paradis. Ca si Manu Chao, liderii Attac se opuneau neconcesiv mondializarii, dar circulau in toata lumea profitind ca fiecare, dupa puteri, de mondializarea informatiei, a tehnologiei si a moravurilor. Daca plasam miscarea in contextul ei cultural, vedem ca este vorba de un anti-capitalism camuflat, prima reactie articulata post-marxista de dupa caderea blocului sovietic.
Ca si alta data, este un anti-capitalism pe banii capitalistilor. Pierre Bourdieu insusi calatorea de la o liturghie anti-mondialista la alta cu avionul si nu cred ca dormea in cort alaturi de multimea de rind. Salariul sau, platit din impozitele achitate de capitalistii francezi, ajungea la citeva zeci de mii de euro pe luna, de zece sau de douazeci de ori mai mare decit al unui profesor african, roman sau chinez, care nu cunoscusera capitalismul decit de la lectiile de marxism-leninism. Adevarul este ca mondializarea a devenit expresia pura a pietei libere si spiritului intreprinzator, cu cele bune si rele ale acestora.
De fapt nu atit ca Manu Chao nu mai vrea sa faca politica militanta m-a uimit, ci absoluta sa inocenta, urmata de convingerea ca are o datorie fata de constiintele celor care ies in strada pentru a schimba lumea din temelii. Nici o scuza si nici o indoiala pentru ca in acest timp si-a inselat adeptii, predicindu-le false valori si directii care nu duc nicaieri. Cazul sau nu este nici singular, nici ultimul, dar are ceva in plus: ne arata intensa fuziune dintre ceea ce se numeste in Franta „progresism", iar in alte parti gindire critica sau radicala, cu industria de divertisment.
Fiecare are dreptul la opinie, problema este ca un artist are o notorietate mai mare, infinit mai mare, ca urmare a supraexpunerii sale mediatice. Cuvintele lui au o alta putere. Pe de alta parte, se afla intr-o situatie schizofrenica: bogat, capitalist, expresie a hiperconsumismului, asa cum este cultura de masa, iar pe de alta, anti-capitalist, progresist, ecologist si adesea belicos si provocator. Si nu ma refer aici la cei care consuma droguri si ne dau lectii de morala. In plus, gradul de cunoastere a vietii reale din partea unui superstar, ca si a societatii si a politicului este in general net mai redus decit a altor categorii datorita meseriei, foarte solicitante, apolitice, prin natura sa, si mereu provocatoare.
La drept vorbind, nu stim daca Manu Chao si-a vindut mai intii discurile sau ideile. Sa fii anti-mondialist, in anii nouazeci, mai ales, pacifist, in timpul razboiului din Irak, si ecologist in vremea lui Al Gore, pare a fi cea mai buna strategie de marketing. Iti vinzi discurile si in acelasi timp esti de partea cea buna a lucrurilor. Chiar daca iese rau in fata istoriei (mai mereu iese, pe termen lung!), poti spune ca macar ai avut intentii bune, idealiste, in opozitie cu capitalistii si politicienii care nu au decit intentii rele si interese. Si in plus, pe termen lung, vorba cuiva, vom fi cu totii morti. Ce nu inteleg eu aici este numai pretentia de a te considera un ginditor critic, cum o exprima cu mindrie Bourdieu si alti neomarxisti. Un critic pentru care nu exista autocritica.
