Mon ami

Oranul in 1973 avea o jumatate de milion de locuitori si i se spunea Micul Paris. Un oras zidit de francezi si arabi, dar dupa modelul oraselor port din Franta. Un port imens, foarte activ, in care navele asteptau in larg si cite 2-3 saptamini pina erau trase la chei pentru descarcare-incarcare.

In nordul orasului erau marea si portul, inspre vest era muntele (de fapt muntuletul) Santa Cruz, strajuit spre mare de o cetate medievala, cu ziduri enorme. Tot muntele era scobit ca un fagure. Aici a fost baza franceza de submarine. Acestea erau ridicate cu ascensoare enorme si puse acolo, in munte, ca pe rafturi.

Baza maritima de la Santa Cruz a fost ceruta de Franco pentru a intra in razboi alaturi de Hitler. Intelegerea n-a mai fost parafata.

Spre sud erau padurile M’Sila, unde era mazilit Ben Bella in domiciliu fortat. Boumediene il supraveghea strasnic si ni se interzicea accesul. De acolo incepea cuptorul african si briza marii murea coapta ca intr-un infernal cuptor.

Spre est, nu prea departe, era muntele Lyon. Acesta se profila ca un mamelon si era inconjurat de o padure superba.

Cornisele oraneze dinspre vest duceau la o statiune, Les Andaluses, si erau celebre prin fumusetea lor si prin spectaculozitate.

Spre virful muntelui Santa Cruz urca un drum sinuos care pleca din cartierul Les Planteurs, cartier in care nu intrau europenii nici sa-i picuri cu luminarea. Si totusi…

Locuiam la etajul 17 intr-un bloc de 21 de etaje si ne aprovizionam intr-o piata acoperita, similara cu hala de peste de la Iasi. In drum spre piata eram invariabil abordat de un copil de 11 ani.

– Cumparati miere, domnule, ma ruga irezistibil.

– Dar am luat ieri doua borcanele.

– Va rog, domnule!

– Uite ce-o sa facem: mai cumpar unul si mi-l dai altadata.

Copilul s-a luminat la fata si de la intimplarea aceasta abordarea intilnirilor noastre s-a schimbat.

– Mon ami, ce mai faci?

– Bine, si-i intindeam banutul.

– Nu, acum sintem prieteni.

Trebuia sa ma rog la el ca sa primeasca banutul. Era un copil extrem de istet si ma insotea ca sa-mi transporte cumparaturile.

Odata l-am prins de urechi cind incerca sa fure ceva din cosul de cumparaturi al unei frantuzoaice.

– Eu n-am prieteni care fura, l-am certat aspru.

– Imi pare rau. Sint singur, n-am parinti…

Pentru placerea mea invatase citeva expresii romanesti.

Intr-o simbata seara, unul dintre copiii mei a facut temperatura mare.

– Are amigdalita si trebuie sa ia urgent antibiotice, decreteaza doctorul si a urmat o reteta incarcata.

Ma interesez si singura farmacie de serviciu era in cartierul Les Planteurs.

– Fie ce-o fi, ma duc acolo, spun pe tonul de adio familiei mele.

Toti pling si-mi sporesc starea de stres.

Plec decis si ingindurat, putin cu pulsul inimii in git. Lumea parasise strazile si m-am adincit in necazul meu. Deodata sint apucat de o minuta. O minuta familiara, o minuta de copil.

– Ce faci, mon ami?

– Bre, am un necaz. Trebuie sa merg la farmacia de serviciu din cartierul Les Planteurs si tu stii ca acolo…

– Mergi cu mine, te apar eu, se ofera energic prietenul meu.

Ma uit la el. Are ochisorii decisi spre sacrificiu. Il mingii pe cap si aproape ca-mi dau lacrimi.

Copilul acesta ma linisteste. Eu nu stiam limba arabilor si contam pe el macar ca traducator. In acel cartier se vorbea doar araba.

Treceam pe linga cete de barbati (mi se pareau fiorosi) care serveau ceai pe trotuare. Tresareau ca surprinsi de o lighioana care n-avea ce cauta acolo.

– E prietenul meu, prietenul meu, striga copilul surprinzator de puternic.

Barbatii erau surprinsi si nu stiau ce sa faca.

– Are copilul bolnav, merge la farmacie. Este prietenul meu!

Copilul acesta avea darul sa calmeze, sa induca toleranta. In acelasi timp, crea o situatie noua pentru toata lumea. Cind cineva imi bara calea, se interpunea intre cel ostil si mine.

– Este prietenul meu, striga si chiar plingea.

Am ajuns la farmacie, avind impresia ca am intrat in inima cartierului, dar aveam slabe sanse am sa mai si ies de acolo.

Cu medicamentele cumparate, ies din farmacie si constat ca drumul de intoarcere s-a aglomerat rau de tot.

– Este profesor roman la Universitate, ataca bataiosul meu prieten.

Arabii par putin impresionati si atunci copilul schimba strategia:

– Sint orfan, ma ajutati voi? El imparte ce are cu mine cind ne intilnim, ca un adevarat prieten.

Incepe sa plinga, dar de data asta pe bune. Un batrin incepe sa vorbeasca rastit la ceilalti. Toti deblocheaza trecerea.

– Ce face? il intreb pe prietenul meu.

– Merge cu noi, ca sa ne ocroteasca pina iesim din cartier.

La despartire, i-am intins mina batrinului si prietenul meu mi-a tradus ce a spus acesta.

– Du-te la copilul tau bolnav. Alah fie cu tine!

Minuta aceea m-a condus pina la bloc.

– Acum unde te duci?

– Ma descurc eu, ai grija de copilul tau.

M-am mai intilnit cu el inca vreo trei luni, apoi a disparut si traiesc si acum cu amaraciunea ca poate a plecat din lumea aceasta un ingeras.