Muzeele Madridului

Vorbim despre "revenirea la realitate" dupa fiecare intoarcere din tinuturi straine. De regula, in naratiunile cu iz nostalgic idilizam locul parasit, punindu-l in contrast cu cel de "acasa", evident depreciat. Recurgem la comparatii care, de cele mai multe ori, nu ne sint prea favorabile. Activam aproape inconstient o anumita fervoare a minimizarii, autopersiflarii si negatiei. Sa fie proba unui masochism axiologic cu totul nemotivat? Sau, mai degraba, este vorba de o franca recunoastere a diferentelor?

Saptamina trecuta am fost la Madrid. O astfel de dis-locare temporara incurajeaza involuntar elanul comparatist. Intre orasele spaniole, capitala are un parfum aparte. In zonele centrale, arhitectura neoclasica tempereaza excesele decorative, imbinind functionalul cu esteticul. Exista un "specific" autohton etalat discret de mai toate institutiile, cu prisosinta in restaurantele tapas, cluburile de flamenco si arenele de corida. Nu o sa va povestesc aici despre intilnirea bunului gust spaniol cu „specificul" dimbovitean. Sa va spun totusi cu regret ca "centura" Bucurestiului pare sa se fi mutat in inima Spaniei, pe Gran Via, sub chiar zidurile Politiei Municipale, unde prostitutia este o afacere revendicata de urmasele lui Dracula. Traiesc in Madrid, spun unele statistici, aproape 50.000 de compatrioti, din care aproape un sfert au deja cazierul supradimensionat. Ceilalti, spre cinstea lor, muncesc sau spera sa o faca. Las insa deoparte lucrurile nu tocmai magulitoare…

Pentru turistii straini, muzeele Spaniei par a fi adevarate puncte de atractie. Cozile interminabile o dovedesc. Densitatea si "greutatea" capodoperelor sint indicii ale valorii lor institutionale. Multa vreme am crezut intr-o intiietate a Frantei in privinta marilor lucrari adapostite in incintele consacrate: Luvrul – pentru antichitati si arta moderna, Musée d’Orsay – pentru impresionisti, Centrul "George Pompidou" – pentru arta contemporana. Vizitind "tripleta" madrilena, adica Prado, Thyssen-Bornemisza si Reina Sofia, am realizat ca prejudecatile ierarhice pot fi lesne revizuite. Intr-un top subiectiv, dar inca provizoriu, doar muzeele venetiene (Galleria dell’Accademia, Palazzo Ducale, Muzeo Correr), florentine (Galleria degli Uffizi, Domul, Capela Brancacci, Bazilica Santa Croce) si romane (Bazilica San Pietro, Capela Sixtina a Vaticanului) le-ar mai putea concura argumentat.    

Prado este de departe "bijuteria" coroanei muzeale spaniole. Sint stralucit reprezentate scoala italiana (Fra Angelico, Mantegna, Rafael, Titian, Veronese, Botticelli, Caravaggio, Tiepolo), flamanda (Hieronymus Bosch, Pieter Brueghel, Rogier van der Weyden, Rubens, Antoon van Dyck, Rembrandt) si germana (Albrecht Dürer, Lucas Cranach, Baldung Grien). Pictorii autohtoni (Velaszquez, El Greco, Francesco Goya, Murillo, Zurbaran, Francesco Ribera) au insa aportul vizual decisiv. In multimea de capodopere, intilnesti lucrari care ar bucura privirea oricui: "Gradina deliciilor" (Bosch), "Adam si Eva" (Durer), "Meninele" (Velaszquez), "Cele trei Gratii" (Rubens), "Saturn devorindu-si fii" (Goya). 

Museo Reina Sofia consacra spatii importante artei spaniole din secolul al XX-lea, indeosebi unor Picasso, Salvador Dali si Juan Miro (fiecare cu citeva zeci de tablouri), flancati de artisti mai putin cunoascuti dar valorosi (Juan Gris, Julio Gonzalez, Pablo Serrano sau Luis Gordillo). "Guernica" lui Picasso trece drept piesa cea mai valoroasa, fiind considerata de spanioli cea mai importanta lucrare de arta a veacului trecut. Nu lipsesc reprezentantii avangardelor europene si americane, cubisti, suprarealisti, dadaisti de prim rang, completind sectiunile neacoperite de celelalte muzee.

"Triunghiul de aur" al muzeelor madrilene este completat de Thyssen-Bornemisza, impresionant prin valoarea unei colectii cu o larga extensie temporala.  Artistii ai Evului Mediu, Renasterii si Barocului se intilnesc sub aceeasi cupola cu pictori moderni, impresionisti, post-impresionisti si expresionisti. Sint expusi autori incepind din secolele XIV-XV, pina la mult mai apropiatii Jackson Pollock, Lucian Freud si Francis Bacon.

Cazul baronului Heinrich Thyssen-Bornemisza si al fiului sau, Hans, casatorit cu Carmen Cervera – o fosta Miss Spania -, este simptomatic pentru ceea ce inseamna investitia in arta. Pasionati colectionari si mecena, intreprinzatorii oameni de afaceri au reusit sa adune o colectie impresionanta. Dupa moartea lui Hans Thyssen-Bornemisza (2002), colectia a facut obiectul unei licitatii internationale, adjudecate de statul spaniol pentru o suma importanta (330 miloane de dolari), aproape o treime din valoarea ei reala. Deschis publicului larg, muzeul atrage anual mii de vizitatori din toata lumea, amortizind rapid costurile initiale. Nu vorbesc despre beneficiile colaterale, de care beneficiaza intreaga urbe.  

In orice oras, muzeul de arta poate fi atractia turistica de referinta, emblema lui vizuala. La fel ca si alte mari capitale, Madridul si-a gestionat cu abilitate partimoniul cultural, astfel incit reuseste astazi sa focalizeze interesul a milioane de curiosi. Lectia spaniola ne poate fi utila; investitia in opera de arta nu trebuie despartita de ceea ce numim "interesul public". Cel care investeste are numai de cistigat. La noi, statul este, din pacate, un agent pasiv. Poate si de aceea, deocamdata, comparatiile in acest registru nu ne sint deloc favorabile.