Caută 
6 MIN
Nicolae Puscasu sau omul care a pipait cu miinile sale subtiri si galbene ca pergamentul pulberea oaselor lui Stefan cel Mare la Putna si pe cea a lui Daniil Sihastru la Voronet, dar si a altor voievozi si schimnici, locuia la etajul noua intr-un apartament de trei camere, undeva in centrul vechi al Iasului, nu departe de Liceul "Vasile Alecsandri", biserica Sfintul Sava si Moldova Mall: de la fereastra sufrageriei sale, transformata in atelier, vedea o parte a Palatului Culturii, biserica Lipoveneasca, blocurile in forma de lamela insirate pe malul sting al riului Bahlui, Casa Patrata, in prim plan – asta de la una din ferestre, iar de pe cealalta – manastrirea Golia si, in fundal, dealul Sorogarilor si un petec lat de-o palma din padurea Ciricului. Patrunzind, intr-o dupa-amiaza (sa fi fost vara, sa fi fost toamna?), in locuinta sa, am avut senzatia ca intru in tainicul laborator al lui Jose Arcadio Buendia, din romanul Un veac de singuratate al lui Garcia Marquez, cel care incerca sa retina, cu ajutorul vaporilor de mercur, chipul lui Dumnezeu pe o placa fotografica. Ca infatisare, totusi, semana mai degraba cu Melchiade, alchimistul aproape orb, "topit sub povara anilor", bintuind ca o stafie prin paginile aceluiasi roman. Mii de fise, registre, harti, fotografii, esantioane de roca, potcoave, mandibule si tibii, bucati de cranii si alte resturi de schelet uman, atlasuri, pasari impaiate si reptile conservate in borcane mari de sticla stateau risipite printre dictionare, reviste si enciclopedii, alaturi de patefoane, aparate de fotografiat ingramadite pe dulapuri vechi de haine, incarcate cu relicvele altor vremuri. Toate se insiruiau intr-o dezordine halucinanta, alcatuind diferite increngaturi de regnuri si obiecte, de-a lungul peretilor, ramificindu-se pe holuri, intrind in baie, in balcoane, debarale si in bucutaria plina de oale si ulcele de tot felul, in care se fierbeau, probabil, nu carnuri si legume, ci idei si imagini din alte timpuri. Prizele erau defecte, comutatorul nu functiona decit daca ii cunosteai dinainte "hiba", iar instalatia sanitara era fisurata pe undeva la nivelul pardoselii, astfel ca apa susurind de la bucatarie facea un lung ocol pe linga peretii din sufragerie, latindu-se in trei suvite ce se uneau in dormitorul mic, de unde patrundea in dormitorul mare, dosindu-se undeva sub pat, iar de aici se scurgea in apartamentul vecinului de la etajul opt…
*
Arhiva pe care o poseda arheologul era impresionanta, numarind 6000 de fise bibliografice, 280.000 de clisee ale unor detalii si obiective istorice provenite de la sapaturile pe care le efectuase cu o rivna de invidiat maestrul Puscasu de-a lungul carierei sale zbuciumate, pe diverse santiere deschise in Iasi, in Moldova si in tara, mii de metri patrati de desene facute pe calc de mina sa nervoasa, ca sa nu mai vorbim de materialul arheologic aflat in salile de expozitie ale Palatului Culturii si in beciurile acestuia. Ce s-a ales din fabuloasa lui arhiva dupa trecerea sa in cele vesnice nu stim.. Banuim doar ca ea a fost lasata in "bataia avintului" istoriei. Poate ca o parte din arhiva a ajuns la diversi colectionari, care au valorificat-o, alta parte a luat calea tomberoanlor si poate ca o mica particica din ea a ajuns si in depozitele Complexului… De altfel, arheologul insusi se arata destul de sceptic in privinta posteritatii de care va avea parte: "Nu exista organism de specialitate din Romania – mi-a marturisist el cu o voce in care se ghiceau mindria si tristetea – care sa aiba documentele pe care le posed eu – si aici includ si Academia -, o fotototeca de anvergura celei pe care o am eu dincolo… Niciuna din institutii nu se arata dispusa sa intre in posesia acestor comori… De ce, nu stiu… Pretutindeni functioneaza inertia… Pe cine mai intereseaza istoria noastra azi? Cu cit vor fi mai putine urme, cu atit va fi mai bine…".
Desfasurind pe masa in fata mea o plansa, domnul Puscasu adauga: "Numai sectiunea asta pe care o vezi desenata aici a necesitat 6000 de masuratori… Cit timp pierdut degeaba…". Vazind nedumerirea mea, maestrul tinu sa precizeze: "Cind eram elev, tatal meu ma punea sa desenez cu compasul cercuri concentrice la distanta de un milimetru unul de altul. La inceput munca aceasta mi s-a parut de-a dreptul inutila. Mai tirziu, am inteles ca ea avea o tinta clara. Desenind mereu, am invatat sa apreciez din ochi distantele. Acum nu am nevoie de rigla sau de metru ca sa masor un obiect. Daca ai sa ma intrebi ce lungime are masa asta, de pilda, am sa-ti raspund cu precizie: are 80 de centimetri si 3 milimetri. N-am masurat-o niciodata, dar stiu ca atit masoara. Ochiul meu nu greseste decit la un nivel de zecime de micron…".
*
Lumina dupa-amiezii se cernea usoara si calda printre lucruri. In timp ce vorbea, arheologul trecea cu rapiditate de la o idee la alta, facea un ocol si revenea din nou la pasiunea sa. Era un companion locvace, pe care il intrerupeai cu greu. "Munceam cite 10-16 ore pe zi. Numai cu esantioanele de beton pe care le-am turnat in mina de la Petrosani as fi putut pava bulevardul Stefan cel Mare, de la Palat si pina la Gara. Iar releveele pe care le-am desenat ar acoperi distanta de la Iasi la Paris, trecind pe la Bruxelles si Viena. Multi imi reproseaza ca nu am publicat articole referitoare la descoperirile mele. Nu am avut timp pentru ele: am lucrat in regim de urgenta. Sa admitem ca o molima de cataracta s-ar fi extins peste oras. Ce ar fi trebuit sa faca, in cazul acesta, un chirurg? Sa salveze populatia de la orbire sau sa scrie tratate stiintifice? Eu m-am aflat in situatia unui astfel de chirurg. Puteam, oare, cu o mina sa oprez si cu alta sa scriu tratate de arheologie? Trebuia sa actionezi pe banda rulanta, caci in urma ta veneau excavatoarele… Da, deseori m-am aflat in situatia unui chirurg care trebuie sa lucreze pe ochi deschis, dar in acelasi timp sa nu uite ca pacientul sau pacienta e insasi istoria acestui neam, pe care eu o asemanam si o aseman si acum cu o femeie cu burta la gura prinsa sub senilele unui excavator. Ca sa salvez fatul, trebuia sa fac o cezariana, pe timp de noapte sau de zi. In aceasta situatie, se mai pune problema sa lasi in urma ta o pulbere de litere presarate peste o tara aflata mereu in stare de asediu? Poate o vor face altii, eu nu am putut… Nu m-a lasat constiinta… Las in urma aceasta arhiva. Pentru cercetatorii care vor veni sau, mai bine zis, nu vor veni…".
P.S. Referitor la "scandalul" iscat pe marginea expozitiei lui Felix Aftene ("Scandal in Saptamina Mare: expozitie stradala de nuduri la Iasi" – www.protv.ro), care a fost acuzat de indecenta.
Pictura sa, dupa cum afirma insusi criticul de arta Valentin Ciuca, are o latura metafizica. Nudurile domniei sale nu te indeamna la patimi carnale, ci la meditatie si ispasire. Poate ca ar trebui sa acoperim si Judecata de Apoi a lui Michelangelo din Capela Sixtina, caci si acolo e prea multa goliciune, nu-i asa? Oare de ce nu s-au uitat pudibonzii si la poeziile lui Rilke si la cele ale lui Mihai Ursachi, expuse tot pe gardul parcului Copou, poate ar fi gasit si acolo o metafora care i-ar fi deranjat la ureche, cu toate ca poeziile respira o inalta spiritualitate… Felicit Primaria ca nu-si apleaca urechea asupra vorbelor unor spirite inchistate, care percep arta dintr-un unghi ingust. Scuzati-ma, Iasul nu e Podul Iloaiei! Scopul nostru e acela de-a aduce in fata publicului larg opera unor mari artisti si poeti romani, care in toata acesta perioada au intrat intr-un insalubru con de umbra…
