Caută 
4 MIN
Cei care au copilarit in anii 70 poate isi amintesc de povestile despre razboi ale bunicilor. Pentru acestia, al Doilea Razboi Mondial fusese o experienta semnificativa, de multe ori cumplita, care le marcase viata acasa sau departe, printre straini. Acele zile reveneau ca un leit-motiv in povestirile lor. Pentru noi, copiii de atunci, contraponderea o reprezentau filmele de razboi, fie propagandistice (totul incepea, intr-o stranie amnezie dirijata, cu 23 August 1944, cu garzi patriotice si comunisti hotariti), fie de comando (cu americani sau britanici care treceau inevitabil de garzile germane), fie, in fine, filmele in latura umoristic-derizorie cu Louis de Funes. O alta generatie, mai veche, ar avea ca reper filmele rusesti cu partizani. In orice caz, unul dintre bunicii mei, intors dupa 12 ani de absenta de-acasa, prin 1955, ii interzisese categoric sotiei sale sa achizitioneze un televizor atita timp cit era el in viata. Spunea ca vazuse prea multe lucruri cumplite in razboi, iar Televiziunea Romana programa suficiente filme care l-ar fi determinat sa retraiasca acele vremuri. Am "ratat" astfel multe dintre peliculele de razboi pe care eu, copil nestiutor, as fi vrut sa le vad, "pentru actiune". La fel, istoria si intimplarile celui de-al Doilea Razboi Mondial reflectate in manualele si in majoritatea volumelor de istorie din vremea comunistilor aveau putin de-a face cu ceea ce povesteau bunicii.
Putini dintre supravietuitorii razboiului care ar fi putut asterne pe hirtie experientele lor au apucat vremurile cele noi. Multe dintre relatarile spuse in casa, soptit – nu era o tema cu care sa iesi in public in vremurile comuniste – s-au pierdut inevitabil sau supravietuiesc fragmentar in memoria celor mai tineri. Imi amintesc cit de uimit am fost cind o alta bunica mi-a pomenit de un om de la ei din sat care s-a intors din prizonieratul sovietic dupa zece ani. Nu puteam intelege cum de fusese retinut de catre o armata aliata, de catre reprezentantii unei natiuni "prietene" atita amar de vreme. Citind, mult mai tirziu, "Arhipelagul Gulag" al lui Soljenitin, aveam sa ma lamuresc pe deplin.
Rindurile acestea sint insa determinate de marturia unui autor care constituie o exceptie – Radu Marculescu, nascut in 1915, traieste si acum (la Bucuresti) si a apucat sa-si scrie memoriile din indelungatul prizonierat la sovietici (si mai apoi dintr-o a doua detentie, in Gulagul romanesc, la sfirsitul anillor 50). Prima carte – "Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica", a aparut in anul 2000 la Editura Albatros si a fost reeditata in 2007 la Universal Dalsi. Volumul a fost mai putin comentat decit ar fi meritat, intr-o societate in care dezbaterea publica este (inca) fie subtire, fie inexistenta. Iata insa ca volumul (de peste 500 de pagini) a lui Radu Marculescu a aparut in 2008 in spatiul germanofon, la Editura C & N din Berlin, in traducerea excelenta a ieseanului Michael Astner. Cartea a fost bine primita de catre presa germana, interesata de viziunea "romaneasca" a prizonieratului, in conditiile in care memoriile de acest gen publicate de fosti ofiteri germani sint numeroase si au fost dezbatute pe larg de catre opinia publica.
Radu Marculescu a studiat Litere si Filosofie la Bucuresti si a fost profesor de Litere, din 1939 pina in 1942, la doua licee de prestigiu din Capitala. La sfirsitul anului 1942 ajunge, ca tinar locotenent de artilerie, in cursul cumplitei batalii de la Stalingrad, in prizonieratul sovietic. Va fi "eliberat" in 1951, fiind predat autoritatilor romane la Sighetul Marmatiei. Care autoritati il incarcereaza pentru alte citeva luni (unii colegi de prizonierat au fost trimisi direct la Canal, Marculescu avea sa ajunga, opt ani mai tirziu, la Periprava, intr-un lagar de munca silnica, pentru trei poezii considerate subversive).
"Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica" este structurat in 146 de capitole, debutind cu iminenta caderii in captivitate, intr-o situatie disperata a frontului de la Cotul Donului, trecind prin nenumarate situatii critice sau exemplare din Gulagul sovietic si sfirsind cu intoarcerea acasa, la Bucuresti, la o mama imbatrinita. Cartea se citeste pe nerasuflate, Radu Marculescu avind rarul talent de a "pune in scena" intimplari si moravuri – de altfel, intr-un moment de relaxare a regimului de detentie, autorul a functionat ca regizor al unor piese de teatru. Nu vreau sa rapesc placerea viitorilor cititori, insa citeva episoade sint memorabile: coloana nesfirsita de prizonieri, inaintind multe zile catre un tel neprecizat, cu eforturile uriase de a mentine ritmul (cei ramasi in urma, slabiti sau raniti, erau executati pe loc); teama de a nu fi jefuit de hainele si incaltarile calduroase (echivalind cu condamnarea la moarte grabnica); namila cu pusca incheind coloana, insotita de un ciine mic, roscat si cracanat care lingea singele celor executati; efectul salvator de viata al povestitului in cursul drumului nesfirsit cu vagonul de vite; strategiile marunte de supravietuire in pustia siberiana; experienta carcerala; demnitatea si lipsa de demnitate a ofiterilor romani in diverse circumstante; incercarile de indoctrinare prin politruci sovietici si romani; in fine, degradarea existentiala a lui homo sovieticus, in ipostazele sale diverse, militare si civile (imaginea unui sir de oameni, incluzind si un maior al Armatei Rosii, dormind intr-o gara, cu fundul vecinului/vecinei pe post de perna – este halucinanta).
Nu trebuie sa fii interesat de istorie militara ca sa citesti cu nesat o asemenea carte. Intr-o societate in care zgomotul de fond ne determina deseori sa ne abatem de la lucrurile cu adevarat importante, o astfel de carte te poate intoarce la ele.
