Omul din subterana: versiunea kaghebista

Ma gindesc de multe ori ca cel mai bun mod de a demasca minciuna e sa fii sec, sa o prezinti cititorului intr-un decor textual minimalist, astfel incit ornamentele prozei tale sa nu abata atentia de la palorile ei. Aceasta metoda functioneaza insa numai in cazul minciunii de tip vechi, turnata intr-un singur lingou, fara mestesug. Minciuna de tip nou, postmodern, e lucrata in mai multe fire, filigranata de persoane care au constiinta istorica, oameni care stiu sa amestece aliajele ideologice si planurile temporale astfel incit din ghemul stralucitor al tinichelei e mai greu de ghicit miezul calp.
Traim, poate, in cel mai mincinos dintre secoli. Poate ca, pe vremuri, se practica mai cu fervoare eroarea, dar azi se construieste mai lucid-inginereste minciuna. Rescriem istoria nu dupa ceea ce credem noi acum, sincer, ca e adevarat, ci dupa ceea ce e la moda. Daca v-ati intrebat de ce sint atit de citite cartile de memorii, raspunsul e pentru ca publicul intuieste ca istoricii de profesie stiu sa minta fara sa lase urme. Nu te mint in obrazul paginii, ci in subsol, in notele care sustin sau care surpa intregul argument. Acele mici rinduri, pe care nu le citeste nimeni, intesate de prescurtari, titluri obscure si conexiuni bizare, sint genomul textului. Se minte ingropind adevarul sub bibliografii pletorice, se minte accentuind amanunte inutile, se minte folosind concepte nepotrivite cu realitatea, rebotezind incriminator sau izbavitor anumite realitati. Muntii istoriei devin astfel aer usurel care poate fi vinturat dupa nevoi. Intr-un delir nominalist, boieria devine "asuprire feudala", Shakespeare devine un "ideolog falocratic", iar comunismul devine "national-comunism", adica "fascism". Se minte prin omisiune si din interese ideologice. Se minte pios-fornait, "stramoseste". Se minte din betie de putere asupra cuvintelor. 
Citim din ce in ce mai abitir carti de memorii pentru ca simtim ca marturia personala, fie ea si eronata sau mincinoasa, e de preferat pasteurizarii academice. In cazul memoriilor, chiar si minciuna iti spune ceva despre un context existential, descopera un om intr-o situatie concreta, nu intr-un alambic abstract. A minti pentru a-ti salva viata sau reputatia poate fi uneori de inteles. A minti din perversitate academica sau din frivolitate ideologica e de neiertat.
De ce se minte? Pentru ca se poate, pentru ca se cere, pentru ca se vinde, pentru ca-i la moda, pentru a-ti spori bibliografia, pentru ca nu-ti pasa, pentru ca se uita, pentru ca nu minti de vreme ce adevarul nu exista, sau mai precis de vreme ce teoretizam o diacronie de erori ca pe o sincronie de adevaruri care se neutralizeaza reciproc. Ni s-a dat, pentru prima data-n istorie, un compas care da roata intregul nostru parcurs. Avem arhive si arhivari specializati, facem arheologie cu ajutorul sofisticatelor analize chimice si genetice, cibernetice. Lipsindu-ne un mai degraba esential element al recuzitei, si anume "bumbacul in urechi" – care izoleaza de ispitele si distractiile laturalnicului -, avem totusi, asemenea inteleptului eminescian, universul in degetul nostru mic. Si fix cu degetul ala ne scobim in nas.                    
 
*
Nascut in 1927 la Sevastopol ca fiu al unui ofiter de marina trecut de partea bolsevicilor si devenit comisar politic al flotei din Marea Neagra, Ilia Djirkvelov a lucrat vreme de 37 de ani pentru KGB. Si-a facut platosa de medalii, urcind treptele ierarhiei KGB sub Stalin, Hrusciov si Brejnev. A strajuit conferinta de la Yalta, a fost corespondent TASS specializat in campanii de dezinformare a Occidentului, a intesat cu microfoane ambasade, a recrutat jurnalisti occidentali si a eliminat inamici ai Sovietelor in Rusia, Europa si Africa. In 1980, defecteaza si este luat sub protectie de serviciile secrete britanice. In 1987 publica lucrarea Secret Servant. My Life with the KGB & the Soviet Elite (Londra, William Collins Sons & Co.) in care-si detaliaza, cu oarecare mindrie, activitatile. Printre ele, si cele desfasurate pe teritoriul Romaniei, in 1947, unde a lucrat ca ofiter KGB atasat conducerii trupelor sovietice:
"Primirea noastra in Romania a fost neprietenoasa si uneori chiar ostila", isi aminteste el. "Odata cu lasarea intunericului, se intimpla sa se mai traga focuri de arma asupra ofiterilor sovietici; mi s-a intimplat si mie cind, intr-o noapte, ma intorceam cu sotia de la clubul ofiterilor. Ofiterii romani isi faceau un punct de onoare din a nu ne ceda loc de trecere pe trotuar si refuzau sa ne salute, in ciuda tratatului de prietenie care fusese semnat intre tarile noastre. Romanii ii displaceau pe rusi atunci ca si acum (1980)".
Romanii nu-i displac pe rusi, ci pe sovietici. Si cum sa nu-l displaca pe Djirkvelov, de exemplu, de vreme ce el se ocupa cu epurarea: "Cele sase saptamini petrecute in Romania (din mai 1947) au fost extrem de grele pentru ca trebuia sa lucram contra cronometru. Sarcina noastra era sa depistam si sa arestam agentii germani sau colaboratorii lor cunoscuti deja de KGB. Aceasta misiune putea fi indeplinita numai cu ajutorul romanilor care, date fiind circumstantele, ne-au facut viata extrem de grea. Am arestat citiva colaboratori, dar succesul nostru a fost limitat. Romania a fost primul meu post in strainatate, dar, in ciuda a tot ceea ce era ciudat sau nefamiliar, nu ne simteam cu adevarat pe pamint strain din cauza ca toate vitrinele magazinelor si locurile publice afisau trei portrete: Stalin, Regele Mihai si mama sa. Fara a-i pune la socoteala pe ultimii doi, care aveau sa dispara in curind, totul era asa cum eram obisnuiti".
Regele Mihai urma intr-adevar sa "dispara", si aici Djirkvelov serveste publicului occidental o poveste spectaculoasa: "Tara era inca sub conducerea Regelui Mihai, caruia guvernul sovietic ii acordase Ordinul Victoria. La schimb, Iosif Stalin avea sa primeasca intreaga Romanie, pe care Regele Mihai o va parasi pentru totdeauna intr-un avion sovietic de agrement – facut, de asemenea, cadou".                       
*
Ca M.S. Regele Mihai nu a parasit Romania intr-un avionas sovietic o stiu si Majestatea Sa, si martorii oculari ai epocii, si istoricii onesti, si monarhistii, si cei care jura ca a plecat cu un tren plin de aur. Intrebarea e de ce acest om, care stia ca Romania fusese procurata de sovietici la Yalta, si nu de la Regele Mihai pe un avion si o decoratie, de ce acest om, deci, minte? Minte trei decenii mai tirziu si in conditii care nu l-ar fi obligat sa o faca. Sa fie din dorinta de a-si presara cartea cu amanunte senzationaliste care sa-i asigure succesul de librarie? I-a jucat memoria o festa? Din reflexul de a dezinforma pe care si-l antrenase in seviciul TASS? Nu stiu. Tot ceea ce stiu e ca, dupa 1989, povestea cu decoratia am auzit-o preluata de unii istorici antimonarhisti romani. Si mai stiu ca, parcurgind paginile lui Djirkvelov, gindul m-a dus catre inceputul Omului din subterana al lui Dostoievski. Citez, din memorie, in traducerea lui Emil Iordache: "Sint un om rau. Cred ca sint bolnav de ficat".
Pusa in context, minciuna lui Djirkvelov iti spune ceva despre sistemul care l-a creat. Despre minciuna uriasa, endemica, originara si postum-imbalsamata care a fost comunismul. Un regim al celor tristi si sterpi chiar in victorie. Un regim al celor "bolnavi de ficat". Actualele manevre neokaghebiste din Romania si Estonia ne-o dovedesc cu asupra de masura.