Pielea in care locuiesc

In ultimul film al lui Pedro Almódovar, un baiat este rapit, supus unei operatii de schimbare de sex si sechestrat vreme de citiva ani in forma de tinara fermecatoare. Dorinta sa de libertate implica revenirea la "ai ei" in noul corp, vizsual si biologic altfel, lipsit de conotatiile sociale anterioare: viata de dinainte intr-o noua forma umana.

Pentru a-si ilustra tema intr-un context palatabil publicului larg, Almodóvar inventeaza o intreaga telenovela, care, in stilul sau consacrat, umbla curajos pe firul subtire dintre penibil si ilar. In structura temporala clasica prezent – trecut (flashback) – prezent, Vincente e rapit de Robert, chirurg plastician, abia pe la jumatatea filmului. Motivatia aparenta e razbunarea, Vincente incercind nu cu mult timp in urma sa o seduca, cu ceva pastile, pe fiica chirurgului. Adolescenta era, oricum, cu nervii la pamint de cind maica-sa se aruncase de la balcon, uimita la prima vedere in oglinda a propriei piei carbonizate intr-un accident auto. Masina in flacari fusese ultimul pas al aventurii sale cu fratele vitreg al lui Robert, delincventul macho Zeca.

Poate cel mai reusit personaj din film, Zeca apare intr-un costum de tigru undeva intre prima treime a filmului si mijloc, rolul desfasurindu-i-se aproape in intregime in costum de carnaval. De la intrarea fortata in vila lui Robert pina la moartea sub pistolul acestuia, Zeca descreteste drama cu un cocalarism memorabil. Bineinteles, se-ndragosteste de Vincente – rebotezat in viata lui actuala de femeie Vera -, gasindu-si sfirsitul in proaspata ei vaginoplastie, cu pantalonii de tigru pe vine. Moartea lui Zeca cauzeaza explicatiile de poveste insirate mai sus, pe care servitoarea – mama a lui Robert si a lui Zeca – le da Verei la gura focului: aventura, accident, ardere, moarte, nebunie si dorinta chirurgului de a creea o piele artificiala, rezistenta la arsuri, cu care sa-si imbrace o noua nevasta, rapita, transformata.

Talentul de a inconjura o tema serioasa cu o multime de straturi ilare il face pe Almódovar usor de recunoscut si greu de criticat. E ca si cum, oricit de neserios ar depana intrigi de familie umplute cu lacrimi, voci tremurinde si morti spectaculare, regizorul iti face cu ochiul din cind in cind, depinzind numai de tine daca te prinzi si reusesti sa contrabalansezi implicarea emotionala solicitata, cu risul abia retinut, mascat in costum de carnaval. Tema serioasa la care face referire, captivarea unui suflet feminin intr-un trup masculin si eliberarea sa prin interventie biologica extrema, se apropie de esenta trans-sexuala (in termeni necategorici) a regizorului. Interesul in tehnici de manipulare biologica, intilnit anul trecut si in ultimul film al lui Tom Tykver (Drei – Trei – crearea himerelor – alterarea/imbunatatirea organismelor prin celule stem) nu e, la Almódovar, o chestiune de viata si de moarte. Pielea artificiala a regizorului spaniol nu e o solutie la moartea prin foc, ci un invelis narativ care extinde problematica initiala intr-o poveste. Aici as gasi si singura slabiciune a creatiei sale: dorind, de fapt, sa vorbeasca despre pierderea sinelui intre definitii sexuale, Almódovar "inventeaza" o poveste-pretext, drama chirurgului Robert, care si-a pierdut familia si de aceea… etc. Odata ce transformarea lui Vincente are loc, este clar ca acesta e interesul regizorului, Robert fiind eliminat din poveste fara prea multe ocolisuri. Ascunzindu-se dupa perdeaua confortabila a motivatiilor si a telenovelei, Almódovar incearca sa nu socheze prea tare. Pina la sfirsit, ne vom da seama ca povestea lui Vincente/Vera e singura care conteaza, iar jumatatea din film de dinainte e doar un bun prilej de-al revedea pe Antonio Banderas incruntindu-se deasupra unei fiole cu singe de bivolita.