Pilcul de copaci cu lighioane

In Padurea de Argint, printr-un accident genetic, si-a facut loc, intr-un colt retras, si un pilc de copaci-copaci. Adica din aceia care au frunze verzi si tulpini din lemn-lemn, fara urma de argint.

In loc sa traiasca in buna pace, cum ar fi fost firesc, societatea, pardon, pilcul acela era impartit in doua tabere, comunisti si capitalisti. Ambele tabere aveau drept tel suprem sa transforme pilcul acela intr-un pilc de argint, sa nu se mai simta marginalizati.

Padurea de Argint se oxidase in timp si acum avea o culoare mai mult negruie decit argintie, dar orisicit, era o culoare care acoperea un material nobil si, mai ales cind batea vintul, suna asa de frumos si de tare ca-ti vijiia capul de placere.

In padurea aceea era o ordine perfecta, numai copaci mari si falnici. Cind aparea o buruiana sau un copacel de argint, atunci veneau tiganii si culegeau fier vechi, pardon, argint vechi. Evident ca pe la dos, unii fara constiinta, mai ales ungurii, mai doborau si copaci mari, falnici, desi era interzis.

Din acest motiv, cind batea vintul si padurea aceea incepea sa cinte, se auzea, abia perceptibil, un sisiit suparator, ca atunci cind din gura iti lipseste un dinte sau chiar mai multi. Chiar daca in goluri se plantau alti copacei de argint, inainte de sarbatorile de iarna se producea un adevarat prapad.

In afara de aceste neajunsuri, Padurea de Argint mai suferea si din cauza ca pilcul acela de copaci-copaci era folosit cu predilectie de orataniile de pe pamint care doar acolo isi faceau nevoile. Astfel ca o resursa importanta de elemente nutritive nu mai ajungea in zona de argint.

Lupta dura dintre stinga si dreapta din pilcul de copaci-copaci era atent urmarita de seniorii de argint, care erau superiorii de drept ai zonei buruienoase. Brazii, stejarii, frasinii etc. incercau sa potoleasca pasiunea luptei fratricide, dar cacadirii, coltosi ca naiba, si ghimpii, majoritari si lideri, se ratoiau unii la altii, sa se zgirie, nu alta.

Cacadirii militau mai spre independenta sau spre vreo dependenta limitata.

– Cine se cred drugii astia de argint ruginit? Numai Eminescu ne-a facut-o laudindu-i peste masura. Daca ar fi consumat fructele noastre, traia si acum!

– Daca l-ar fi ajuns batrinetea i se rablagea prostata si atunci ar fi inteles ce rol esential avem noi, ghimpii!

– In loc sa ne cinte pe noi, cei care sintem atit de utili vietii, el s-a apucat sa laude opresorii nostri, care, cica, ne incinta auzul cu vuiete.

– Habar n-avea ce minunat cintam noi cu o simpla frunza verde!

– In afara de asta, dorea sa fie inmormintat la Mamaia sau pe aproape, linga mare!

– Bai, si cind o veni un tsunami il ia de acolo si adio somn lin. Cu bin Laden tovaras.

– Sa vad eu ce mai vineaza Tiriac! Daca n-ar fi ghinda, n-ar fi mistreti. Daca nu-s mistreti, pe cine mai prinde la braconaj?

Evident ca seniorii, adica cei din argint, penalizau iesirile xenofobe si Patapievici a decis sa-l bage pe Eminescu in debara. Destept omul acesta, Patapievici. Chiar daca el nu-i din argint, s-a transformat in trompeta care nu scoate sunete, ci doar zoaie cit incape. Cacadirii l-au declarat cacadir de onoare. Chiar daca atunci cind au scris diploma li s-a terminat cerneala si citeva litere n-au mai iesit deloc. Dar mergea si asa.

Batalia dintre posesorii de ghimpi cu repercusiuni majore in echilibrul precar al Padurii de Argint s-a dus cu atita inversunare, incit din pilcul acela de copaci s-a ales un fel de caca-maca. Un fel de prescurtare de la cuvintul cacadir, care este totuna cu macesul.

Seniorii de argint au acceptat existenta pilcului de copaci-copaci, trecind la un program masiv de transformare a acestuia intr-o padurice civilizata. Au inceput sa foloseasca insecticide, pesticide, ingrasaminte si altoiri fel de fel.

Asa se face ca lighioanele nu mai erau cum trebuie, ca ceaiul de fructe nu avea nici un efect curativ si vitamina C din cacadir era un soi de vitamina caca-maca.

Eminescu a fost interzis de Patapievici, care si el luase aspectul general la moda, adica de la prescurtarea cacadir si maces. Preocuparile tuturor se reorientasera.

– Draga, ti-ai luat portia de nitriti? intreaba marul.

– Nu, la noi a inceput sa se distribuie insecticidul, raspunde prunul.

– Ai aerisit mortul (Eminescu) din debara? intreaba Patapievici.

– Pe tine cine te-a prins? intreaba un ciine vagabond.

– Procurorul, raspunde primarul.

– Cit imi dai? intreaba interesat, luind plicul.

– Cam intre 3 si 5 ani, i se raspunde clar.

Intrebarea fireasca este urmatoarea:

– Dom’le, ai spus ca era doar un pilc de copaci, ce naiba indrugi acum verzi si uscate?

– Da, asa am spus. Dar am mai spus ca in pilcul acela de copaci-copaci mai traiau si tot felul de lighioane, nu?