Caută 
4 MIN
Incepusem in 2002 o serie de portrete si interviuri la Ziarul de Iasi. L-am ales ca personaj pe Ioan Ganju dupa ce i-am descoperit o lucrare veche, superba, "Voievod", in casa prietenei sale din copilarie Nela Varga, care ma uimise ea insasi prin povestea unei vocatii a icoanelor pe sticla descoperite dupa pensionare. Greu de spus de fapt daca eu l-am ales pe Ganju de personaj – caci mi-au trebuit saptamani sa-l conving – ori eu am fost aleasa pentru a trai o experienta imbogatitoare, irepetabila de martor cotidian – probabil incomod – al Artistului fata in fata cu moartea.
Nu-l stiam deloc pe Ioan Ganju. Mi s-a aratat in balconul de la etajul al patrulea de pe Lapusneanu, razand din toti dintii, in stilul sau caracteristic, exuberand de bucurie copilareasca, o insusire ce avea sa mi se dezvaluie in repetate randuri fie ca intalnea o fiinta noua, regasea un vechi prieten, le vedea a suta mia oara pe gemenele sale Ilinca si Ioana sau pe catelusa sa Betty in care isi gasise un partener de dialog pe tema mortii, intreband retoric: "Betty, cine o sa moara primul, eu sau tu?". Exuberanta si naivitatea sa erau amprenta umanitatii si sensibilitatii sale unice, nealterate de nimic, nici de scoala, nici de greutati, nici de dezamagiri sociale. Aceasta ingenuitate teribila, autenticitate unica m-au uimit, cred, cel mai mult la Ganju. Unii oameni devin mai sofisticati, mai apretati, mai cinici, mai rai, mai seci la contactul cu ceilalti. Lui Ganju ceilalti i-au revelat noi lumi, i-au produs mirari, l-au facut sa rada cu toti dintii ori sa bombane printre dinti, dar nu i-au modificat autenticitatea. Ganju avea abilitatea nemaiintalnita de a exprima trairi complexe, ravasitoare, intr-un mod extrem de adevarat si de simplu ori tacand. Apoi se lua in ras amar – "Am cazut in transa transcendentala, ca Plesu" – mi-a spus odata ca sa salveze o tacere mai lunga, la o cafea, in perioada cand citostaticele ii trezeau framantari: "oi mai apuca, oare, ultimul vernisaj?" Vernisajul era planificat de ziua lui, pe 16 noiembrie 2002. Nu l-a mai apucat, caci pe 16 august, cand articolul meu, "Povestea unui artist care stia ca moare" a aparut, Ganju se mutase deja de o zi – imi cer iertare ca ii citez auto-ironia amara – la garsoniera de la Sfintii Petru si Pavel unde mi-a promis sarcastic ca o sa ma invite si pe mine, dar – ce usurare! – "nu acum, ci peste o suta de ani".
In memoria unei duble celebrari – 70 de ani de la nastere si un deceniu de cand ne-a parasit – galeriile Dana i-au dedicat in aceste zile un vernisaj absolut grandios cu ambitii de opere complete, care aduna laolalta, in resedinta de pe strada Cujba, peste 100 de lucrari. Fostul print al sevaletelor si idol al fetiscanelor Jean Ganjou – conte de Ciric ne zambeste acum din imparatia ingerilor unde, dupa noua luni de metamorfoza prin suferinta s-a dus cu lumanarile pe umeri intr-o zi insorita de august.
Ganju isi vede de acolo, de sus, gloria postuma la care contemporanii sai, prietenii, criticii si idolatrii il nominalizasera de mult. Erou al unui esec social asumat, isi construise renumele de inotator impotriva curentului si de adversar al compromisului. Intr-o vreme cand contemporani ai sai pictau furnale, fabrici si uzine ori portrete oficiale, pictorul cu aura de print – cum il descrie artistul Jeno Bartos – isi popula panzele cu lumea sa mitica, plina de fantastice fapturi luminate palid de lumina lunii. Privitorii ramaneau fara glas. Constantin Tofan, acum presedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Iasi si profesor la Arte Plastice, isi aminteste cum, student fiind, s-a delectat privind fantasmele pictate ale lui Ganju, la "cea mai frumoasa expozitie pe care o vazuse vreodata". Marele pictor Stefan Ciltia se minuna si el de fascinantul povestitor si zugrav de lumi de basm.
Pictura despre care Ganju nu vorbea niciodata era pentru el limbajul unic prin care destructura si decodifica lumea in incercarea de a o intelege. Prin pictura a incercat sa inteleaga inclusiv boala si moartea lui. Cand a realizat ca a inceput numaratoarea inversa iar citostaticele nu isi mai fac efectul, s-a apucat sa se picteze cu frenezie. Mai intai si-a pictat capul pe o tipsie de argint, asemenea lui Ioan Botezatorul, a disperare. A urmat o lucrare cu fantasme, pe un rosu aprins, strigand de chef de viata: "Nu mor caii cand vor serpii". Apoi si-a desenat capul scheletic, intr-o tristete de verde si violet. In fine, si-a ilustrat moartea, desenandu-se in chip de inger batran cu fata alba si lumanari pe umeri intr-un paradis de albastru cerului. Cand a devenit atat de slab ca nu se mai recunostea in oglinda, l-a chemat pe artistul Dan Surugiu sa-l fotografieze, ca sa se poata privi obiectiv si sa se picteze, intr-un ultim efort de acceptare. Medicilor le ordonase la spital sa ii deseneze pe o foaie de dictando esofagul, asa cum aparea la radiografie. "O sa il pictez si o sa pun inauntru gandaci, coropisnite si viermi". Binecuvantare si deopotriva blestem sau ironie a sortii, pictura i-a fost lui Ganju limbaj ultim si unic, caci din cauza bolii si-a pierdut cu totul glasul.
Ganju a fost un generos. A daruit mult. Zeci de oameni se desfata acum cu lucrarile sale valoroase. Unii le-au primit in dar, altii le-au cumparat convinsi asemenea discipolului sau Dan Surugiu ca cine cumpara o panza de Ganju lasa ceva in urma. Patrunsi de spiritul lui Ganju, toti acesti gazduitori ai picturii sale unice, si-au golit zilele trecute peretii pentru a darui si ei putin. Ce bine ar fi insa daca intr-o zi, cineva dintre cei care detin panzele sale valoroase va merge intr-un mare muzeu de arta sa il prezinte lumii intregi pe artistul Jean Ganjou – conte de Ciric.
