Caută 
3 MIN
Discret, cu nobila intelepciune, dispar, resemnati de o istorie care le-a fost nedreapta, grea, obositi de vieti chinuite, cei din urma reprezentanti ai unei elite intelectuale iesene, categorie tot mai indepartata si, din pacate, irepetabila. Sint autenticii ieseni, ai unui Iasi care, prin moartea lor, devine parca mai putin autentic si instrainat de sine insusi.
*
A murit doamna Rodica Herovanu – Cucu, una dintre marturiile luminoare ale lumii de altadata, o lume ale carei legi, obiceiuri si moravuri ni se par tot mai straine, invechite, stranii si uneori chiar de neconceput, ca o poveste.
Doamna Rodica Herovanu – Cucu se intoarce in acea lume de care, de fapt, prin parinti, prin educatie, prin suflet, nu s-a despartit niciodata.
Cunoscuta si apreciata chimista – un model de mama si sotie, a avut si dinsa doua existente. Cea dintii, in Iasul dintre cele doua razboaie. Fiica a celebrului avocat Alfons Herovanu, va fi intilnit, in copilarie, de mina cu tatal ei, pe prietenii acestuia, pe fratii Teodoreanu, pe George Topirceanu, pe Petre Andrei, pe Constantin Stere, pe Stefan Procopiu, pe multi altii dintre cei mai mari intelectuali romani. A visat, in a doua parte a vietii, de multe ori, la acei ani ai copilariei si ai primei tinereti.
Ca aproape toti apartinatorii elitei intelectuale, Rodica Cucu a suferit, in a doua parte a vietii, umilinta, durerea si persecutia. Membrii distinsei familii Herovanu au suportat epoca grea in care Alfons Herovanu, eminent maestru al Baroului si decan al acestuia, si-a petrecut senectutea in temnita; cind fratele Rodicai, Radu Herovanu, luminosul nostru prieten, admirabilul medic, si-a ingropat si el anii tineretii in temnita. Osinda absurda s-a abatut asupra intregii familii de mari domni si doamne, in bunul sens al cuvintului, printre care fratii lui Alfons, profesorul Eugen Herovanu, scriitor, istoric si fost primar al Iasului, sau Mircea Herovanu, profesor de astronomie la Universitatea din Bucuresti – si, in genere, toti Herovanii au suportat mizeria, insulta, ocara pentru vina de a fi prea diferiti de vulgaritatea care era la moda. Insusi sotul Rodicai, o somitate medicala, specialist in ftiziologie, Paul Cucu, a cunoscut persecutia rezervata intelectualilor din stirpea Herovanu.
*
La despartirea de doamna Rodica Herovanu – Cucu, aceste doua parti ale vietii sale pamintesti nu pot fi trecute cu vederea. Moartea acestei ultime crengi de aur din arborele intelectualitatii noastre este mai mult decit o disparitie individuala; ea devine mai mult decit un suspin de regret sufletesc; devine un moment de necesara meditatie.
Cineva, poate insasi viata, trebuie sa ceara iertare acestor nedreptatiti.
Inclinindu-ne in fata durerii disparitiei acestor "fosti", exponentii cei mai reprezentativi ai spiritului romanesc, nu ne putem reprima un sentiment de jena; el trebuie amestecat in mixtura durerii funerare cu o umbra de cainta colectiva.
*
Au trecut foarte multi ani de cind in vechea casa a familiei Herovanu, in anii confuzi de dupa razboi, un grup de tineri, mai ales studenti, devenisera o prezenta permanenta, printr-o omeneasca adoptiune. Era acolo, in jurul discretului avocat Alfons Herovanu, un om parca intimidat de dimensiunile valorii sale, un fel de club, amestec de boema si entuziasm juvenil; era acolo o bucatarie care, sub joviala harnicie a batrinei Doamne, mama Rodicai, functiona non stop; si, in stil de fireasca omenie, functiona acolo un "acasa" pentru cei care simteau nevoia unui camin pe care nu-l mai aveau. In casa in care cartile erau cu mult mai multe decit mobilele, sentimentele si ideile mult mai aproape de sufletul nostru decit un anume birocratism rigid care incepuse de pe atunci sa devina o "scoala universitara", in casa Herovanu, citiva din generatia mea (destul de multi) au deslusit adevaratul chip al nobilei arte intelectuale in spirit si fiinta.
Anii care au venit ne-au risipit; pe unii in zone geografice exotice, pe unii in temnita, pe altii in stranii rataciri sufletesti, pe unii direct in pamint. Putinii care supravietuiesc, trecatori odata prin casa familiei Herovanu, stiu insa ca astfel de familii ilustre, modeste ca forta economica, dar uriase ca putere de model civic, au constituit, in trista istorie a acestor timpuri, mai mult decit un ajutor pentru citiva rataciti.
Familii de aristocrati ai spiritului, cum a fost celebra familie Herovanu, catre care indrum aceasta scrisoare, prin roaba lui Dumnezeu Rodica, au fost sarea, focul si apa acestui napastuit popor in vremurile noastre grele.
De-ar fi fost mai numerosi…, de nu ar fi fost exterminati…, am fi, poate, mai simpli, mai intelepti, mai normali in comportamentele noastre actuale si mai controlati in tendintele mitocanesti.
