Caută 
4 MIN
Sistemul de invatamint in artele vizuale este,
probabil, unul dintre putinele care permit un raspuns
creativ din partea celor implicati in aceasta structura
de referinte. Pe de alta parte, asimilarea si
rearticularea practicilor anti-sistem, nu neaparat din
perspectiva unor productii si reprezentari „anti-
artistice”, ci mai curind din perspectiva regindirii
pozitionarii in „lumea artei”, presupune o
transformare inteligenta a raporturilor dintre canoane
si investigatii.
Un caz interesant al reflectarii acestui raport s-a
consumat la inceputul acestei saptamini, cind un
grup de sapte studenti in ultimul an de studiu la
sectia de pictura murala a propus o expozitie, la
Galeria apARTe, care sa vorbeasca despre „sfirsitul
fericit” al experientei pe care au traversat-o impreuna
timp de patru ani, la Facultatea de Arte. Detasarea
cu care abordeaza atit „regretul despartirii” cit si
„demonstrarea realizarilor” din anii de facultate sint
un amestec de diferenta si dorinta de legitimare.
Declaratia lor de intentie a trebuit sa se configureze
in cele din urma prin intermediul simularii tehnicii
(neo)dadaiste de a lua o carte la intimplare si a
alege aleatoriu un text care sa serveasca drept
statement. Cartea „aleasa” a fost „Magia
sponsorizarii”, scrisa de Tom Schreiter, de unde au
extras „textul programatic”: „Asta nu e o viata pentru
mine. Eu as vrea sa fiu un vultur cind voi iesi din
gaoace. Un vultur este liber sa zboare unde doreste
si sa faca ce pofteste. Sigur, el are unele
responsabilitati, trebuie sa-si vineze prada pentru
hrana si sa ia decizii de supravietuire, dar este liber
sa se inalte cit muntii de sus. Vulturul se controleaza
singur, nu este coordonat de altii. Imi doresc locuri
nelimitate in spatiu. Nu vreau sa fiu un sclav al
oceanului. Pentru aceasta sint gata sa depun efortul
cerut, ca sa traiesc viata unui vultur. Ce ai dori sa fii,
un vultur sau o scoica?”. Poezia acestui text
sugereaza pozitia artistilor. Dorinta lor de eliberare
este si o confruntare cu necunoscutul. Ironia alegerii
„intimplatoare” a textului sugereaza imposibilitatea
de a iesi din fluxul sistemului. „Sponsorizarea”
urmeaza „invatarii”. Ramine magia actului creator
care incearca sa se detaseze de constringeri.
Raportindu-se la viitor, studentii ofera un recital al
negarii si exacerbarii atitudinii, in unele cazuri chiar
de fronda. Intr-o lucrare-actiune, Oana Nicuta
imparte publicului fragmente, taiate sub forma unor
carti postale, ale unor lucrari realizate in timpul
studentiei, pe spatele carora esti instiintat ca acest
produs expira in („best before”) luna iunie a acestui
an, cind de fapt se incheie facultatea. Vorbind
despre consumarea unei experiente, Oana Toderica
expune fotografiile printate ale unor funduri de
borcane de dulceata „raschetate” cu lingurita. Efectul
estetic e decorativ, insa produsul conceptual trimite
la neclaritatea a ceea ce vezi uitindu-te prin fundul
borcanului, asa cum te uiti prin capsula timpului
petrecut in scoala. Intr-o alta lucrare din expozitie,
Oana Toderica expune un nor „usor si albastru”
realizat din pungi de plastic prinse de tavan, realizind
astfel un efect poetic aparte, prin metaforizarea
cerului liber sau acoperit de pretutindeni. Intr-unul
din colturile galeriei, Andreea Nasoi a presarat
„cereale tratate cu otrava” pe care le poti intilni in
cale si de care trebuie sa fi invatat sa te feresti.
Cunoasterea si intuitia ar trebui, astfel, sa
functioneze in conditiile unei captivitati anuntate si a
unei existente imprevizibile. Intr-o alta lucrare a sa,
Andreea Nasoi expune schite ale unui portret, in
legatura cu o serie de reflectii si cuvinte adresate
privitorului, realizind un dialog cromatic si textual pe
baza unei „teme de reflectie”. In aceeasi nota
reflexiva, Georgiana Tudorache pune in discutie
confruntarea directa cu schimbarile din practica
artistica dincolo de ceea ce poti gasi in cataloage,
ghiduri si manuale. Doua imagini suspendate de
tavan prezinta un portret al artistei prezentindu-si
proiectul de licenta. Aflat in imposibilitatea de a vorbi
despre un „happy end”, deoarece nu ar fi fost in
situatia de a ajunge la un sfirsit, Vlad Paduraru
expune un colaj de imagini si texte pe o pinza de
cort, vorbind despre tranzitia si intimitatea propriilor
experiente. La rindul ei, Mihaela Stirbu abordeaza
tematica „sfirsitului fericit” din perspectiva a trei
lucrari abordate prin „diferenta estetica”: un obiect-
scoica, cu un desen sensibil in tus negru, un tablou
ingenios decorat si o papusa mignona, asezata
stingher pe un piedestal inalt si negru. Ultima lucrare
din expozitie, a lui Adrian Stoleriu, transmite un
mesaj personal de fronda fata de recrudescenta
orientarilor naziste, instrumentalizind arta prin
(re)crearea, intr-o instalatie simbolica, a unui
moment din istoria holocaustului: evoca, printr-un
scurt film video, pe un monitor acoperit cu o pinza
neagra, si prin expunerea unor haine, incaltari si
obiecte abandonate, un moment istoric dramatic si
ireversibil.
Expozitia de la Galeria apARTe are un mesaj
compensatoriu si anticipatoriu, transmitind o serie de
idei si atitudini reprezentative pentru o generatie
constienta de propria situare si pregatita sa isi
revendice propria optiune intr-un joc al sistemelor cu
o miza cel putin retorica.
