Taria de a te spovedi in public

Scriam recent, plecind de la un dialog purtat prin anii ’98 cu Alexandru Paleologu, ca daca diavolul delatiunii ar fi, intr-adevar, inteligent s-ar duce singur la poarta CNSAS-ului si s-ar „spovedi", insiruindu-si „pacatele", povestind cu lux de amanunte, in ce impejurari a fost racolat si ce l-a determinat sa-si toarne semenii. In imaginatia mea, vedeam deja un sir imens de oameni, asteptindu-si rabdatori sa le vie rindul (ca pe vremuri, la lapte), pentru a-si spala pacatele.

Desigur, la poarta CNSAS-lui nu vine nimeni din propria-i initiativa. Acolo pina si cei care au tendinte masochiste nu se infatiseaza decit atunci cind primesc instiintare. Dar si atunci, sub un pretext sau altul, cauta sa stea cit mai la distanta de aceasta institutie, ce devine, pentru multi, pe zice trece mai funesta. Ceremonialul masochist se desfasoara de obicei in fata oglinzii, cind cel in cauza se tiraste in genunchi, revarsindu-si asupra sa o parte din invective si o parte pastrindu-le pentru anturajul imaginar ce participa la reprezentatie. E, poate, si acesta un mod, desigur, destul de straniu, de a te lepada de vina.

Altceva e insa cind ai curajul sa te confesezi in fata opiniei publice, care, nu-i asa, in zilele noastre, tinde sa devina, instanta suprema, ce tine loc de Dumnezeu. Cine are puterea s-o faca din propria-i initiativa? Chiar si cei cu mintea dusa se feresc sa-si spele pacatele in public. In zilele noastre cine ar putea suporta sa asculte o spovedanie pina la capat, in care interlocutorul sa-si descrie, de-a fir de-a par, tot ce a facut?! Chiar si bunul Dumnezeu si-ar intoarce fata de la noi daca am incepe sa-i povestim cu lux de amanunte toate gindurile si toate imaginile ce ni s-au perindat prin minte atunci cind am faptuit un lucru rau. Confesiunea nu trebuie dublata de bravura, ci de pocainta. 

Confesindu-ne trebuie sa evitam pe cit posibil sa cadem in pacatul mindriei, laundindu-ne pentru meschinul curaj de-a ne fi aratat (de fapt lins!) ranile in public. Diavolul nu e chiar intotdeauna mediocru. El merge pe o cale de mijloc, dar ne impinge spre excese. Simuleaza confesiunea, insa nu se destainuie decit pe jumatate, si o face uzind de atitea metafore, incit totul in jurul sau se acopera de un fals halou. Umblind mereu cu jumatati de masura, el are tedinta de-a ne imbrobodi, abatindu-ne atentia in alta parte. Confesiunea lui e un simplu foc de artificii, menit sa ascunda jumatatea de adevar ce putrezeste in interiorul sau si, poate, si al nostru…

Spiritul raului incearca sa ne faca intotdeauna partasi la faptele sale. El uzeaza de toate mijloacele care ii stau la indemina (inclusiv de elocinta) pentru a ne indeparta de adevar, si aceasta fiindca adevarul il face sa sucombe in aer ca o simpla basica de sapun, avind intiparita pe ea insemnele curcubeului… Alexandru Paleologu a avut taria de a se fi spovedit in public la un mod decent, cu mult inainte ca CNSAS-ul sa functioneze ca institutie de „groaza"…

Bunul simt l-a indemnat sa nu ascunda in el „raul necesar", pentru a aparea in fata noastra ca un erou. Facind acest lucru, el ti-a aparat demnitatea si nobletea spiritului. Nu a pierdut nimic, ci dimpotriva a cistigat, intr-un fel, iertarea si intelegerea noastra. Confesindu-se si, regretindu-si faptele, el a plecat demn dintre noi, lasind posteritatii imaginea unui spirit elevat, atent la tot ce se intimpla in jurul lui. Desigur ca si confesiunea lui sufera de anumite lacune. El ne-a vorbit mai mult despre modul cum a fost racolat. Si a facut-o stralucit. Ar fi putut invoca faptul ca s-au facut presiuni asupra sa, si ca a semnat pactul cu securitatea intr-un moment in care n-a mai putut rezista torturilor fizice si psihice la care a fost supus. Nu ne-a spus insa mai nimic despre delatiunile pe care le-a redactat de-a lungul anilor. Ele au ramas ascunse intr-un con de umbra. A fost suficient ca si-a regretat faptele si s-a confesat de buna voie, intr-un moment in care nimeni nu ar fi banuit ca seniorul facuse pact cu diavolul. A fost un caz singular in scurta dar atit de confuza istorie noastra postdecembrista.

Nu i-a urmat nimeni exemplul. Nici tovarasii sai de suferinta, cum a fost Stefan Augustin Doinas, nici Adrian Mariono (exista, conform marturiei lui Petre P. Andrei, o lista Marino, in urma careia au fost arestate, la inceputul anilor cincizeci, circa treizeci de persoane, provenite din rindul studentimii), nici Mircea Ionescu Quintus, nici alte personalitati de marca ai intelectualitatii romanesti. Unii chiar deconspirati fiind, au avut o prestatie jalnica. In acest sens, cred, cazul Mona Musca mi se pare graitor.

Exista, desigur, si exceptii. Sorin Antohi, de pilda, dind dovada de discernamint si-a insusit, intr-un fel, lectia lui Paleologu, pe care, de altfel, l-a si cunoscut indeaproape. (Sint curios daca, invirtindu-se in acelasi grup, cei doi au scris rapoarte unul despre celalalt. Sau poate, facind parte din sistem, nu a fost nevoie…) Tardiv, post factum, abia la un an dupa ce-a fost deconspirat, Sorin Antohi a revenit in actualitatea noastra culturala cu o lunga „spovedanie", pe care unii au caracterizat-o a fi „de o sinceritate ravasitoare", istoricul trecind printr-o „profunda criza de ordin etic." In ce ma priveste ma abtin sa ma pronunt.

Exista in materialul publicat in Timpul citeva urme de regret, dar ele sint acoperite de atita pretiozitate si de atita „eruditie" (autorul vorbeste de o vina la modul absolut, de o vinovatie de ordin metafizic etc., etc.) incit, parcurgind textul, iti dai seama ca ai de-a face cu un ipochimen, pe care oricum l-ai suci si rasuci tot n-o sa-l poti impiedica sa cada in picioare. Prin spovedania din presa Sorin Antohi a urmarit un singur scop: sa-si spele biografia si sa revina in actualitate cu o alta fata publica… Chiar daca spovedania sa e falsa, scopul pe care domnia sa l-a urmarit a fost atins.

Mai mult decit atit. Sorin Antohi nu s-a multumit doar sa revina in atentia publicului doar cu o confesiune. Ci, uzind de relatii, el a reusit sa intre in posesia propriului dosar (de urmarit-urmaritor) care numara circa 1650 de „documente". Si de aici a inceput toata tevatura. Eseistul a avut rabdarea sa-l multiplice la propria sa masina de scris si sa inmineze o parte din dosar lui Liviu Antonesei, Luca Pitu si Dan Petrescu. Care, la rindul lor, au raspindit foile si altora.

Din toata aceasta avalansa de hirtii mi-a parvenit si mie o nota informativa primita de Lt. Col. Stefanescu Ioan, de la sursa LUCIAN, in octombrie 1989: „Sursa va informeaza urmatoarele aspecte legate de numitul Nichita Danilov: la masa festiva prilejuita de comunicarea rezultatelor la concursul de poezie al Ed. Junimea, in urma caruia unul dintre cistigatori este numitul NICHITA DANILOV, acesta a afirmat: am reusit sa-i pacalesc daca mi-au premiat si acceptat poeziile, unele bisericoase. Sa mai zica cineva ca nu ne intoarcem la epoca religiei in poezie…. Erau prezenti Stefan Mitroi (red. sef al revistei Opinia studenteasca, n.n.) si sursa. Stefan Mitroi n-a manifestat nici aprobare, nici dezaprobare fata de spusele concurentului si cistigatorului Nichita Danilov. „LUCIAN". Dupa aceasta „nevinovata" delatiune a necunoscutei surse Lucian, volumul meu de debutut ar fi trebuit sa fie dat la topit. Cu Securitatea nu te puteai juca. Numai Dumnezeu stie cum am avut norocul sa scap de furcile cenzurii ceausiste…