Un optzecist de viitor

Cel mai bun prilej de a (mai) scrie ceva despre tine insuti este acela cand te apuci a scrie despre altii. (Ia te uita ce aforism mi-a iesit!) Un mort sau un aniversat, un scriitor uitat sau, dimpotriva, unul ultra-mediatizat iti ofera, ca sa zic asa, o plaja larga, pe care poti sa te (auto)expui fara a fi amendat (prea tare) pentru narcisism. Saptamana trecuta l-am evocat pe Val Condurache. Mortii cu mortii, vii cu viile (ca sa fie clar: ma refer atat la femei, cat si la podgorii). Saptamana asta… Pai asta e saptamana lui Stefan Oprea: un optzecist de viitor, cum se titreaza in Cronica veche, chiar acum aparuta prin locurile pe care cititorii nostri le stiu. De fapt, nu doar saptamana, ci toata luna si chiar o buna parte din an sunt ai lui Stefan Oprea. Don Fanica, alintat de amici. "Un martor al Thaliei", zicea cineva, candva, preluandu-i un titlu de carte. "Un spirit metodic", preciza altcineva. "Un senior al criticii", il definea, cu o reverenta, altul. Unul admira "franchetea opiniei si claritatea comunicarii", altul "gustul si probitatea", cineva identifica " orgoliul simplitatii", altcineva "responsabilitatea orgolioasa". Sunt remarcate "etica si estetica criticului", "pulsul", "invataturile", "adevaratul glas", "talentul si devotamentul", "tinuta academica si caracterul polemic", "pertinenta, curajul si profesionalismul", "estetica bunului simt", "consecventa atitudinii critice", "ponderea si farmecul seriozitatii". Si tot asa. Optzecistul e privit din fata si din profil, nu doar in 80 de farame cum, nu foarte inspirat, isi subintituleaza cartea aniversara, ci, poate, in 800, este radiografiat, disecat, reansamblat, intors pe toate fetele, pre/fetele si post/fetele, abordat si di pi centru (de profesionisti, artisti si meseriasi ai scenei/ ecranului) si di pi margine (de comentatori neindoctrinati si ceva mai relaxati), incat ceea ce rezulta este un portret total si definitiv, in care aproape nu mai e unde de adaugat vreo nuanta.

Astea si inca multe altele (pana la 80 sau… 800) sunt cuprinse intr-un consistent – la propriu, la figurat – volum, care aduna profiluri si interviuri, imaginea dramaturgului (si a romancierului), a criticului de teatru, a criticului de film si a omului Stefan Oprea, in ipostazele sale foto-cine-getice, copilaresti, tineresti, optzeciste, familiale, familiare, grave sau ludice. Ce sa mai adaugi? Doar faptul ca – si acum vorbesc, in sfarsit, despre mine – destinele noastre (vorba mare!) s-au intalnit, s-au despartit si (ca-n romanele de senzatie) s-au reintalnit, pe plaja primei noastre iubiri, care a fost nimeni altcineva decat revista Cronica, straveche, veche sau noua. Cand, in urma cu aproape doi ani, am subtitrat Cronica veche – o revista noua, accentul nu era/ este pus pe noutate, ci pe faptul ca ne-am daruit noua o revista, noua, adica vechilor cronicari, colaboratori, sustinatori si cititori…

La Cronica straveche am convietuit cu don Fanica vreo 20 de ani, dar ne-am intersectat mai devreme: cand promotia noastra sarba(u)torea absolvirea de (orice) facultate, a lor tocmai sarba(u)torea pe/trecerea a 10 ani de la aceeasi lasare la vatra… si tot asa. Optzecistul de azi imi aminteste ca eu am produs prima rostire critica, in ’68, la Radio Iasi, despre prima lui piesa jucata, Constelatia ursului. Rostirea s-a pierdut in eter, daca nu cumva o fi arhivata pe undeva, tot pe-acolo… Am mai produs o rostire, scrisa (ca si cealalta), cand optzecistul implinea doar vreo sase decenii, dar si aceea s-a neantizat. Cred ca se explica prin Freud. Ceea ce ramane este atmosfera de la Cronica, acea convietuire cand pasnica si sportiva, cand exploziva si fa(c)ultativa, in momentele in care generalul secretar de redactie matura, cu o mana criminala, piesele de pe esichierul unde, redactori si colaboratori, sahisti patimasi sau doar chibiti, pornisem o crunta, mereu reluata, batalie… Dar cu acelasi odios anti-razboinic am conspirat, prin ani, la multe fapte publicistice ce atrageau mania si stimulau mania cenzorial-partinica de a cauta, in paginile revistei, "soparle"…                 

Sugeram mai devreme ca, pentru Stefan Oprea, acesta e un an fast. A publicat, doar in acest an, vreo sase carti, inedite sau in reluare. Poate parea mult, dar omu’ gospodar si optzecist isi face iarna car… A primit, dupa multe, mai mari ori mai marunte, si dupa succesive nominalizari, Premiul UNITER pentru intreaga activitate. I se pregateste ceva… asta n-am voie s-o spun, dar ramane intre noi: am aflat, din surse care vor sa-si pastreze anonimatul (intre scriitori!?), ca i s-a acordat premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iasi. Toate bune si frumoase, dar toate au, cumva, un aer definitiv. Chestia-i ca optzecistul de ieri (cand i s-a rotunjit varsta), iesit din Coarnele Caprei, are os tare, parintii lui erau gata-gata sa devina centenari. Asa ca, rog organele in drept sa nu-si epuizeze rezervele de ordine, premii, diplome si medalii. Don Fanica, fiind un vanator si un pescar nemantuit, este si un alergator de cursa lunga. Pai, la 90, la 100 de ani, ce-i mai oferiti, fratilor?!

Si asta v-o spune un biet saptezecist…  La, inca, multi ani!