Zeii crizei cer sacrificii

Fata cu criza, guvernele europene au ales rigoarea, chiar daca aceasta poate inabusi relansarea. Guvernantii ne spun ca zeii crizei cer sacrificii umane. Deci tot oamenii obisnuiti trebuie sa suporte esecurile politicilor si comportamentelor "baietilor destepti" care au generat criza. Actul doi al acestei depresiuni se joaca pe teren social, lumea nemultumita, o parte chiar disperata iese in strada cu milioanele, din Grecia pina in Franta, din Romania pina in Spania. Inca o data se dovedeste faptul ca economicul nu poate fi extras din domeniul social, cum s-a incercat, nu poate fi pozitivat, pentru ca obiectivul sau este omul, sint comunitatile umane si prosperitatea acestora.

S-au adoptat strategii de soc pentru reducerea deficitelor, a datoriilor suverane, pentru ca nu mai putem trai peste performantele pe care le avem, nu mai putem consuma mai mult decit producem, importa mai mult decit exporta etc. Perfect de acord, numai ca toate aceste masuri trebuiau luate de multi ani, cind motorul economiei mergea din plin si aveam crestere economica, deci aveam de unde efectua reducerile necesare, raminind cu picioarele pe pamint, deci fara a alimenta exuberanta speculativa a pietelor. In vremuri de criza se iau masuri de stimulare a economiei si nu de austeritate, nu acum rezolvam problema deficitelor, pe care ne-am facut ca nu o vedem ani de zile, pentru ca riscam sa ingropam de tot economia si sa saracim, uneori extrem, populatia.

Iar stimulentele trebuie sa fie atit bugetar-fiscale, cit si monetar-valutare, pina cind repornim masinaria productiei, dupa aceea va trebui, intr-adevar, sa ne ocupam serios de deficite si datorii pentru a obtine reechilibrarile necesare. Deci ne asteapta, oricum, ani durerosi, cam tot atitia cit ne-am lafait, intinzindu-ne mai mult decit ne este plapuma cu consumul si cu creditele. Trebuie sa muncim mai mult, sa economisim mai mult, sa investim inteligent, sa ne cream branduri pentru export si sa cream facilitaati marelui capital, pentru atragerea de investitii directe. Este reteta de succes a tarilor asiatice, care au cele mai mari rate de crestere si masa cea mai mare de lichiditati.

Ministrul german de finante, Wolfgang Schauble, a anuntat urbi et orbi ca trebuie instaurat un "ethos al moderatiei", tipic german, sustinind ca astfel se inlatura sentimentul de incertitudine al populatiei si se sustine cererea (!?). Keynes si rigoarea nu incap insa in acelasi pat. Vestea buna e ca euro s-a stabilizat, din nou mai mult datorita contraperformantelor dolarului, dar, in ansamblu, indicatorii europeni ramin contradictorii, chiar daca si Jean Claude Juncker, presedintele Eurogrup, considera ca "situatia e pe cale sa se normalizeze". O "normalizare" amenintata, insa, de deflatie. Martin Wolf atragea, in "Financial Times", atentia asupra faptului ca acum 10-15 ani, cind Japonia, Canada sau Suedia practicau politici de rigoare, economia mondiala era suficient de puternica pentru a le absorbi ofertele excedentare, dar astazi nu mai are cine absorbi ofertele S.U.A. si ale Europei aflate in criza. Corect.

In aceste conditii, restrictiile bugetare nu duc decit la o comprimare si mai puternica a economiilor respective, iar deficitele se vor mari din ratiuni structurale. In plus, nu se vad concertari la nivelul celor mari, fiecare actioneaza pentru sine ceea ce, intr-o lume a interdependentelor, cum e cea actuala, poate ruina ansamblul. In loc de armonizare fiscala si monetara, asistam la un razboi economic in toata regula intre principalele blocuri continentale. Si sa nu uitam ca razboaiele economice au deschis de multe ori in istorie calea unor razboaie adevarate, pentru care cel putin America si China, dar si Arabia Saudita, Iranul, India sau Rusia par a se pregati intens. 

Este posibil ca al doilea crach sa fie unul obligatar, cind obligatiunile, de stat si/sau municipale, nu vor mai putea fi rascumparate. Tendintele deflationiste in Europa sint, insa, la fel de preocupante ca si cresterea datoriilor publice, fenomen agravat de politicile de dezinflatie competitiva antamate de unele tari. Trebuie sa creasca fiscalitatea pe averile mari si pe veniturile din capital, din tranzactii financiare. Trebuie scosi banii negri din paradisurile fiscale, altminteri rigoarea aplicata doar salariilor mici va fi si imorala, si insuficienta. In mod concret, in Romania, daca tot s-au taiat salariile si s-au reasezat pensiile, de ce nu s-a aplicat legea la toata lumea? De ce au fost scutiti judecatorii si salariatii din Banca Nationala? Nu toti sintem egali in fata legii? Sau ei sint mai egali?

Daca Europa economica are un sens, de ce nu se incearca o armonizare sau o coordonare a politicilor fiscale, salariale, bugetare, ceea ce, alaturi de coordonarea monetara, ar permite reducerea, in timp, a ecarturilor de competitivitate dintre tarile membre. O politica de "reflatie" salariala, de pilda, concertata la nivel european si negociata cu partenerii sociali, poate avea ca rezultat nu doar o inflatie joasa, gestionata oricum si de Banca Centrala Europeana, dar si usurarea datornicilor, printr-o mai buna partajare a valorii adaugate sau a produsului net. Deficitele publice sint, in cea mai mare masura, produsul crizei, datorita cresterii cheltuielilor de relansare si reducerii veniturilor. In 2007, deficitele bugetare reprezentau doar 0,8% din PIB-ul tarilor membre. In 2009, ponderea era deja de 6,8%. Nu sint date privind frauda fiscala, dar e sigur ca ea a crescut. Deci o politica de "reflatie" salariala ar putea conduce la redresarea finantelor publice europene, fara crearea altor probleme reale.