O radiografie a cenzurii din România comunistă

Avem, în sfârşit, un studiu fundamental despre cenzura din România comunistă, un studiu care se bazează pe o documentaţie întinsă, incluzând şi arhive neexplorate până acum. Autoarea este Liliana Corobca, o (tânără) cercetătoare venită de peste Prut, doctor în litere la Universitatea din Bucureşti cu o teză despre Personajul în romanul românesc interbelic, romancieră (Un an în Paradis, Kinderland), editoare – ireproşabilă – a unor antologii de poezii şi de corespondenţă. Volumul de acum, Controlul cărţii, cu subtitlul Cenzura literaturii în regimul comunist din România (ed. Cartea românească), vine după două culegeri de documente consacrate aceluiaşi subiect, ceea ce arată o semnificativă constanţă a preocupărilor. Liliana Corobca ara un mare atu pe lângă – cum spuneam – accesul la arhive: cunoaşterea limbii ruse, fapt care îi permite să examineze în profunzime mecanismul cenzurii sovietice, model pentru cenzura autohtonă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi a lui Ceauşescu (model, de fapt, pentru instituţiile cenzurii din toate ţările socialiste „frăţeşti”).

În URSS, direcţia cenzurii purta numele de Glavlit şi a fost înfiinţată în 1922. Una dintre măsurile pe care le-a luat dintru început puterea a fost epurarea bibliotecilor. Datele pe care le prezintă Liliana Corobca sunt halucinante: la sfârşitul anilor ’30, când se produce o nouă „strângere de şurub”, sunt interzişi aproape 2000 de autori, iar numărul cărţilor epurate şi distruse atinge colosala cifră de 24 de milioane de exemplare! Un specialist rus în problemele cenzurii afirmă că „bibliocidul” care s-a efectuat în Uniunea Sovietică timp de 75 de ani „a dus la o pustiire a rezervelor de carte nemaicunoscută în istorie”. Distrugerea cărţilor a atins şi în România proporţii dramatice. Să nu ne închipuim însă că fenomenul se produce numai în ţările din „lagărul socialist”. În Franţa postbelică, multe municipalităţi comuniste (Partidul Comunist Francez era atunci foarte puternic) trecuseră la epurarea sistematică a bibliotecilor. O cale de a salva cărţile de la distrugere a fost, în bibliotecile importante (cele universitare, în primul rând), crearea aşa-numitului „Fond Special” (sau „Fondul Secret”) la care cititorii aveau acces doar după obţinerea anumitor aprobări (era şi asta o modalitate de a controla lecturile). La noi, înfiinţarea Fondului Special s-a realizat, arată Liliana Corobca, în 1951 conform indicaţiilor sovietice. Aceste precizări privind modelul sovietic nu vor câtuşi de puţin să-i absolve pe cenzorii români de o parte din vină: ei se vor dovedi slujitori credincioşi ai partidului şi zeloşi în absurditatea demersului lor.

În 1949 a fost înfiinţat organismul menit a controla nu numai tot ce era tipărit, dar şi orice manifestări artistice – teatru, film, expoziţii, ulterior emisiuni TV etc. El se numea „Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor”. Autoarea prezintă, metodic, diferitele departamente după care urmăreşte drumul parcurs de un text de la ştampila cu „Bun de Tipar” (B.T.) până la autorizaţiile de difuzare. Direcţia Presei avea un sediu central şi sedii în toate regiunile şi raioanele (mai târziu, judeţele). Cenzorii citeau (ei foloseau de preferinţă cuvântul pe care îl credeau mai „profesionist”: lecturau) un număr uriaş de pagini pe lună, cel puţin asta reiese din rapoartele de serviciu; desigur, o lectură atentă se făcea doar în anumite cazuri, când textele ridicau diferite „probleme”. Este uluitor să vezi câte interdicţii operau, câţi autori erau indezirabili, cum se schimbau, peste noapte, directivele ideologice, iar ceea ce fusese interzis devenea permis şi vice-versa. Absolut totul era cenzurat (în 18 decembrie 1952, ca să dau un exemplu – totuşi – amuzant, tovarăşul Costică – aşa apare transcris numele cenzorului – „a primit manuscrisul Gimnastica pentru femei”…), textele clasice erau masacrate, subiectele sensibile (Basarabia) erau obiectul unei atenţii speciale, literatura minorităţilor – cea germană în special – era şi mai sever cenzurată, să nu uităm de asemenea isteria întreţinută permanent în jurul protejării „secretului de stat”. Pentru toate acestea – şi încă altele – cartea Lilianei Corobca oferă din abundenţă exemple.