Exista un canon „postnational”?

Este, prin limba, scriitor elvetian (de expresie germana), in schimb prin tematica (iar, in tara lui Marin Preda, nu se poate nicidecum nesocoti "tema autorului") el face parte din diaspora romaneasca. Scrierile sale tematizeaza desprinderea de cultura materna, insa nu la modul tragic al instrainatilor din cauza "istoriei" sau "geografiei" ostile, ci intr-un fel mai senin, mai detasat.

Diaspora si canonul

Recenzindu-i, in urma cu citiva ani, romanul Drumul scurt spre casa, notam ca pe un lucru inca neobisnuit detasarea fata de problematica politica in relatarea unei copilarii traite sub comunism. Florescu se apropia de curentul, manifestat puternic la noi inca de pe atunci, care se ambitiona sa recupereze trecutul personal dintr-o epoca istoric nefericita prin memorabilia marunte, tinind de paracultura. Dar la el se putea inregistra si un ciudat sound de o frapanta neutralitate, aproape extraterestra prin comparatie cu tendinta autohtona a perioadei: nu doar ca Florescu facea abstractie de politic, de tirania si de saracia epocii ceausiste, dar el vedea chiar si politicul canonic intr-o maniera apolitica. Astfel, ascultarea radioului pe Europa Libera nu era atit o varianta personala de opozitie la regim, ci mai degraba un mod de comuniere a tinarului erou cu tatal sau la adapostul intunericului, in linistea subliniata de "parazitii" aparatului de radio. Spre comparatie: nimic nu aparea la Florescu din poza insurgentului cool Vasile Ernu, care "repolitizeaza" polemic amintirile sovietice ale copilariei sale de "nascut in URSS".

Prin romanele sale elvetiene, scrise incepind cu anul 2001, Catalin Dorian Florescu nu "se integreaza" culturii romane. El inventeaza, mai degraba, o sectiune culturala care lipsea: romanul diasporei romanesti, tratind migratia ca pe un fenomen autonom, personal, iar nu ca pe un dezastru istoric, situatie foarte raspindita astazi, intr-o lume globalizata si multiplu conectata. Insa e vorba de romane scrise in germana, cu o fraza si o cadenta specific germane, pe care traducerile excelente ale Marianei Barbulescu nu au cum sa o reproduca, trebuind in schimb sa o recreeze pe terenul limbii romane. Alegind sa scrie in limba germana despre subiecte intime, proprii, precum emigrarea sau "intoarcerea acasa", ca in primele sale doua carti, autorul se plasa inca in zona gri dintre doua culturi. Dupa Maseurul orb insa, si mai ales dupa aparitia romanului Zaira, Catalin Dorian Florescu s-a specializat in personaje aparte, al caror destin nu mai e specific, etnic.

Ziarul "Die Presse" din Viena nota, jubilind: "Romanul Zaira nu mai poate fi subordonat unui canon national si este o remarcabila, frumoasa marturie a peisajului literar din Europa Centrala". Cronicarul austriac care a scris fraza aceasta este, in mod evident, predispus a vedea partea pozitiva a procesului de unificare culturala in cadrul Uniunii Europene, care decupeaza transnational si unifica supraregional. Intr-un fel, are dreptate. Florescu nu mai urmareste, prin romanul sau, o identificare etnica, iar Izvorenii, clanul latifundiar din Strehaia despre care vorbeste ultimul sau roman, nu par legati in mod special de vreun etnotip romanesc. Insa exista cu adevarat o literatura "postnationala"?

Cel mai probabil, s-o recunoastem, o scriere nu poate exista in vid, fara stramosi, fara rude literare, in afara oricarei traditii de cultura. Pentru a observa asta e suficient sa urmarim profilul cititorului de literatura caruia i se adreseaza orice opera data. "Orizontul de asteptare" al cititorului, faimosul concept gadamerian, presupune tocmai existenta unei traditii interpretative si a unor presupozitii culturale pe baza carora orice scriere este receptata si inteleasa. Ca atare, un roman scris astazi, in Elvetia, in limba germana, chiar cuprinzind istorii individuale din cu totul alte zone geografice, nu are cum sa nu apartina culturii germane, mai exact zonei helvete de nord, careia romanul ii este adresat. Cronicarul de la "Die Presse" e un entuziast, dar Zaira nu e o scriere postnationala; pur si simplu, ea ilustreaza o virsta permisiva, inclusiva a literaturilor de limba germana, cind acestea se arata gazde bune pentru scriitorii de origine straina.

Placerea de a povesti

Zaira Izvoranu, personaj modelat dupa o actrita papusareasa din Timisoara, Zaira Manta, are o existenta cosmopolita pe care autorul se fereste s-o faca prea locala: nascuta la Strehaia, ea emigreaza, prin Cehoslovacia, in America, unde existenta ei cunoaste intorsaturi si zguduiri de insemnatate cel putin egala acelora din tara, care o impinsesera sa emigreze. Este semnul unei incercari a autorului de a depasi cercul autobiografic conturat in scrierile anterioare. "Imprumutind" povestea Zairei Manta, Florescu isi manifesta optiunea pentru poveste, in detrimentul confesiunii.

Fireste, a cauta etnotipuri in romanul actual este zadarnic. Nimeni nu-si mai poate propune sa izoleze ceea ce este "specific" (dupa ce criterii?) de nespecific. Pe de alta parte, a scrie, in mod declarat, istorii "internationaliste" poate fi semnul clar al debusolarii identitare si al unui nou tezism proeuropean la fel de condamnabil. Spre lauda lui, Catalin Dorian Florescu evita contagiunea tezista de orice fel si da o poveste curata a unei vieti ce debuteaza, intimplator, in Romania, "undeva in Est", pentru a se desfasura pe urma in America rascoalelor stradale din anii ‘60 si din nou in Romania de dupa 1990. Povestea trebuie sa reziste prin coerenta personajului si a naratiunii, iar Zaira se prezinta foarte bine din acest punct de vedere: este un roman bine scris, solid articulat si de o remarcabila pregnanta stilistica, mai ales in prima sa jumatate. Istoria femeii nascute intr-o familie de mosieri olteni, ajunsa papusareasa, poseda toate ingredientele unei "succes story": de la nasterea ei in gara de pe mosie, pe masa din sala de asteptare, pina la pierderea casei si a rudelor apropiate, de la stagiul in teatrul de marionete pina la amorurile chinuite cu un stab comunist si cu un actor alcoolic, de la fuga in strainatate si pina la revelatiile exilului. Florescu povesteste cu placere si, de aceea, cartea lui se citeste asijderea.

Insa puzderia de aventuri relatate cu verva nu este cu adevarat strunita stilistic decit in prima jumatate a romanului, aceea care povesteste copilaria Zairei la tara, intr-o familie iesita din comun si amintind de departe, prin ciudateniile ei, de familia Buendia a lui Garcia Marquez. O bunica de origine catalana, care a invatat sa-si stapineasca intreaga curte de slugi cu o soapta, Zizi, tinarul stapin de mosie care se copilareste de dragul verisoarei sale cu douazeci de ani mai mica, bucatareasa Zsuzsa, originara din Ungaria, dar de o corpolenta asemanatoare intregului teritoriu al monarhiei habsburgice, matusa Sofia, care isi descopera vocatia de moasa si o aplica cu un zel enorm tuturor femeilor, dar si vitelor din tinut – toate formeaza o umanitate complexa si memorabila.

Ce anume o face memorabila? Nu tipurile propriu-zise, foarte pitoresti, dar niciodata atit de spectaculoase ca in realismul magic, ci modul lor de a se misca in lumea romanesca, mai exact felul in care sint surprinse miscindu-se. Vocea naratorului (mai exact, a naratoarei, caci Zaira relateaza intreaga poveste) are in aceste pagini o pregnanta deosebita: naivitatea fetitei de la Strehaia (calchiata dupa aceea a tuturor copiilor, carora le place sa vorbeasca despre sine la persoana a treia) rezoneaza cu perspectiva narativa, de asemenea naiva, creata prin stilul indirect liber, ca la romanul Slavici. Zaira vede totul copilareste si povesteste la fel: obiectele devin persoane si persoanele devin papusi. Daca Zizi, prietenul mai mare ca virsta, se copilareste intr-adins, bucatareasa grasa, doica plina de ugere sau vizitiul legendar de beat sint papusi prin natura automatica a comportamentului lor. Ampla sectiune de inceput a romanului lui Catalin Dorian Florescu reprezinta o reusita narativa. O scurta proba: "Cind matusa Sofia m-a apucat de cap si m-a tras afara, trenul tocmai intra in gara. Cind m-a ridicat si m-a aratat primului meu public de dincolo de ferestre, mecanicul de locomotiva a tras o data maneta sirenei, aflind ca eram fata. O data, lung si puternic. Daca as fi fost baiat, ar fi tras-o de trei ori, dar si asa prima mea aparitie a fost reusita".

Din pacate, romanul curgind si Zaira maturizindu-se, naivitatea copilei dispare, ea neputind fi suplinita de micile interventii subversive de la teatrul de marionete din Timisoara, unde ajunge sa lucreze tinara femeie in anii comunismului. De altfel, istoria mare, ca si viata personala, ii joaca acesteia tot felul de feste, de la a-i darui un prim sot nepotrivit, pina la a o face iubita oficiala a unui sef politic care vrea sa-si mascheze homosexualitatea prin intermediul ei. Concomitent, povestea devine tot mai "serioasa", pierzind ingenioasele efecte de perspectiva din prima parte. Istoria ramine la fel de interesanta, relatarea pastreaza aceeasi verva si introduce in scena noi personaje, fiecare cu pitorescul sau. Destinul gintei devine astfel destinul individului, tirit de intimplare intr-o parte sau alta, aruncat de pe un continent pe altul si dintr-o familie in alta. Zaira este un roman care isi asuma o postura generoasa, vorbind despre conditia umana intr-o epoca a marilor migratii, dupa un secol de rataciri si confuzii.

Catalin Dorian Florescu, Zaira,
traducere din limba germana de Mariana Barbulescu,
colectia "Fiction LTD", Editura Polirom, 2010