In care Cioran aduce putina liniste intre doi prieteni

Luca Pitu nu freamata deloc. Sta invelit in limba inventata de el insusi in care isi scrie eseurile, se baricadeaza dupa formule geniale sau adolescentine si nu vrea sa spuna lucruri foarte serioase decit daca au un "ce" piper stilistic. Pitu e neschimbat, e universitar la Iasi, e un filolog cum putini mai gasesti si nu vrea glorie. Vrea doar sa scrie, sa cotrobaie, sa mai inventeze un cuvint frumos care sa mascheze onorabil vreun gind violent.

Antohi a gustat marirea academica vestica si s-a impotmolit in hatisurile destinului sau estic. L-am cunoscut personal la lansarea antologiei Iluziile anticomunismului si am apucat sa vorbim cit de cit in clubul bucurestean cu una dintre cele mai bune muzici, "Control" pe numele lui. Si am fost atunci atit de ostil incit apoi m-a apucat o mare jena – dintr-odata ajunsesem vinatorul de turnatori si de imoralitate intelectuala si nu mi se potrivea deloc. Un domn care lucreaza la Institutul Cultural Roman imi povestea cindva, pe de o parte, cit de imoral a fost Antohi, de cealalta parte se plingea ca nu se mai gasesc altii ca el, un intelectual cu care nu-ti era rusine sa defilezi pe la conferinte si prelegeri. Intelectualul roman tipic tace milc si digera greu gindirea nonromaneasca… Ei, Antohi era exact contrariul, si la vorbit, si la cucerit public nonroman. Dar pentru unii dintre fostii sai amici nu mai e deloc bun. Eu astept sa ne rupa gura cu niste carti noi.

Efectul de mansarda celesta

Am inceput cu tot acest ocol pentru ca Neantul romanesc, cartea care cuprinde patru ore de dialog Cioran-Pitu-Antohi inregistrat pe doua casete (doar doua!) in ‘91, nu este doar cu si despre Cioran. "Decompozitorul", cum il numeste Pitu, este un zeu bonom care patroneaza un cuplu tipic de intelectuali veniti-din-est-la-inceputul-anilor-’90, cu obsesiile lor, cu povestile, birfele, certurile si curiozitatile lor. Sorin Antohi (care ii facuse ginditorului mai multe vizite cu textul "Indreptarului patimas" incredintat de editorul Gabriel Liiceanu pentru corecturi si revizuiri) povesteste in textul de prezentare ca Emil Cioran l-a surprins cu diferenta uriasa dintre egoul scriptural si egoul social. Idolul vorbea cu nonsalanta incredibila si se apropia cu o delicatete maxima de bietii neofiti din Est. Antohi, in semn de recunostinta, nu-l intreaba timpenii din gama "La ce mai lucrati, maestre? ". Dar sufera in acelasi timp de un soi de gelozie pe maniera in care isi epuiza filosoful timpul cu prea multi neaveniti: "Rareori mi-a fost dat sa traiesc o ospitalitate mai calda, mai prevenitoare, mai indiscutabila, fara a fi abuziv binevoitoare, asemenea altor primiri la fel de bine intentionate, dar compromise de tirania decorum-ului. Cind ma gindesc ce trafic era prin «mansarda celesta» (ca sa parafrazez formula lui Mihai Ursachi pentru Ticaul sau: «mahalaua celesta»), citi oaspeti s-au bucurat de aceleasi privilegii".

Inainte ca Antohi sa-l duca in mansarda obsedanta pe fostul profesor, Luca Pitu, au chicotit impreuna la un curs al lui Bourdieu (aici nu-i inteleg, oricita aroganta tinereasca va fi fost, haha), dar asta dupa un moment foarte tensionat. Pitu scrisese in acelasi an, 1991, un text (de care eu am aflat abia acum, recunosc spasit) in care Antohi era descris ca "oportunist, lichea, profitor" si altele (restul lumii avea sa-i sara in cap abia dupa multi ani, la "demascarea" confirmata de CNSAS ca turnator). Antohi a incercat o lamurire care s-a lamurit ca intre prieteni, prin redescoperirea unui limbaj comun (inteleg ca au mai avut o cearta teribila in 1989 despre care cine stie cind vom afla…). Cei doi si-au ris de Bourdieu si s-au asezat la o tacla fermecatoare cu Emil Cioran. Contextul oferit de Sorin Antohi e extrem de important. Fara acest efort, am fi avut un alt dialog cu Cioran, fara mari dimensiuni speciale, tipul din Coasta Boacii fiind un geniu incantatoriu, repeta din ce in ce mai plastic si mai percutant aceleasi nelinisti. Umanitatea complexa care leaga insa aforismele cioraniene de story-ul celor doi prieteni face tot deliciul si toata nelinistea lecturii. Luca Pitu, discret, aminteste doar intr-o paranteza de neintelegerile dintre el si fostul sau student, intr-un text care apare dupa dialogul din mansarda.

Tara asta, Romania…

Gazda e in forma, ride mult, vorbeste despre actrita parasita brutal de Eliade, in stil romanesc, cum o spune chiar Cioran, despre excursia la Iasi si betia de acolo (ironic, Cioran nu mai bea deloc in momentul dialogului, doar isi serveste oaspetii care nici ei nu par prea porniti – Iasul s-ar fi rusinat de asa reprezentanti), isi aminteste cu furie ingenua de preluarea intr-o revista transilvana a pasajelor antimaghiare din Schimbarea la fata a Romaniei. Episodul din urma se termina tot cu risete: "Sint totusi doua milioane de unguri, nu? E mult, totusi. Romanii trebuie sa faca unele concesii. Ce inseamna asta? (…) Pentru ca maghiarii sint un popor foarte orgolios, dar au obtinut totusi, pina la urma… Iar eu am adoptat pozitia asta fata de unguri. Tatal meu a facut inchisoare, nici nu va imaginati, ca roman. Era preot, dar nu-i ura pe unguri. Vorbeam adeseori despre asta. Spunea: «Trebuie gasita o formula». Formula asta n-a fost gasita, si cred ca atitarea reciproca e de foarte proasta calitate. (Risete.)".

Un pasaj important din dialog este acela dedicat demitizarii "autorului" Tutea. Toti participantii cunosc episoade amuzante sau graitoare in ce priveste geniul sau verbal, dar cad toti de acord ca e imposibil sa ii iei in seama textele scrise. Cioran trage concluzia: "Il cunosc de multa vreme. Tipul asta nu m-a dezamagit niciodata. E un tip foarte interesant, si faptul ca nu are o opera nu conteaza". Dar tot de la destinul lui Tutea, comunistul fanatic inchis de comunisti, se ajunge si la vesnica paralizie cioraniana in fata gustului romanesc pentru esec: "Tara asta, Romania, e ceva de neinchipuit! Exista niste limite ale grotescului, ale ridicolului. E de neinchipuit! In perioada lui comunista cunoscuse multi oameni care erau foarte, foarte distinsi, erau prieteni, toti tipii care contau in epoca. Dar faptul ca nimeni nu a incercat sa-l salveze este de neinchipuit pentru mine".

Probabil cel mai interesant moment este cel al analizei situatiei de imediat dupa ‘90. Sorin Antohi credea atunci ca e nevoie de politica de actiune, si nu de curatare morala (sint de acord, desi poate din motive diferite): "Ajung acum la ideea ca intelectualii care i-au propus tarii o resurectie morala, deci care au adus toate problemele de ordin politic, economic etc. pe teritoriul eticului, au gresit. Romania nu va fi salvata de un mesaj mistic, ci de o actiune politica foarte concreta. Cind faci cu adevarat politica, trebuie operata cucerirea puterii, nu resurectia morala". Emil Cioran il completeaza aratindu-si indoiala fata de cei veniti din afara, din Vest sa refaca viata politica: "E absolut lipsit de sens. Ar fi fost nevoie de niste tipi mai degraba tineri, care sa cunoasca situatia etc., nu de batrinii astia, care mai sint si bogati pe deasupra. E si asta o greseala".

Dialogul se incheie brusc, exact asa cum si incepe, dar efectul produs e exact invers, de dialog nesfirsit ramas in suspensie, intre oameni care se plac si care pot "chatui" infinit. Culmea, totul se intrerupe exact cind vorbesc despre un mare prieten al lui Cioran, filosoful spaniol Fernando Savater… Lanturi, lanturi de prietenii si amicitii printre carti si politica, un soi de solidaritate ascunsa transmisa miraculos pe un reportofon Sony.

Este o carte spre care nu trebuie sa va indreptati cu mari asteptari de exeget sau cu dorinta de a lamuri tainele titanului din Coasta Boacii. Pot garanta pentru umanitatea unui text fara cap, fara coada, dar cu foarte mult miez. Miez pe care nici nu si-l contine: a se vedea povestea celor doi, Pitu si Antohi, filtrul prin care eu cel putin am parcurs intilnirea cu Cioran.

Emil Cioran, Luca Pitu, Sorin Antohi, Le Neant roumain. Un entretien/
Neantul romanesc. O convorbire, Editura Polirom, 2009