Poezia nu mai mintuie lumea

Intimplarea face sa cunosc cite ceva despre aceasta anti­Arcadie pe care Mariana Codrut o descrie in paginile cartii, lucru care imi permite sa „verific", intr­o anumita masura, sursele de inspiratie ale autoarei. Autoarea recenzeaza cu ironie, sarcasm si (rareori) tandrete umanitatea din blocul iesean, scapat din naufragiul ceausist in haosul semiinterlop al tranzitiei. Probabil acum toti locuitorii cartierului vor da buzna sa citeasca volumul, cautind sa se recunoasca unii pe altii in copiile executate dupa natura, in stil Cimpoesu sau Dan Lungu.

De fapt, cu toata captatio de mai sus, nu sint prea multe de spus in aceasta cronica despre blocul iesean si ma tem ca nici despre cartierul Podu Ros. E clar ca autoarea nu face decit sa proiecteze o viziune parabolica a lumii „celorlalti", localizind-o pe malul Bahluiului. Viziunea apartine poetei si reflecta doar in mica masura o localizare posibila. Lucrul e cit se poate de transparent deja din al doilea poem al volumului, intitulat biblioteca: „niste carti pe rafturi inchipuim noi in bloc:/ fetele lautarului din fanfara fostului Combinat/ de fire si fibre sintetice sint sigur «Apolodor» a…t Iedera, copila peltica/ de asistenta, e «Micul print» a…t doctorul de la parter e ghidul/ «Cum sa ajungi miliardar» comentat de Hagi Tudose a…t «Noi sintem romani» cintam de la opt dimineata,/ scaldati in sudori, toti cei din blocul E 1".

Fiecare persoana devine personaj identificabil intr-o carte. Figurile omenesti isi gasesc un corespondent livresc printr-o lectura a realitatii atit de personala, incit isi instraineaza cu totul referentul. Faptul ca „insul cu sabie ninja/ coboara direct din Murakami" sau ca un altul sforaie in cadente eminesciene nu instituie vreo corespondenta cu realitatea, decit cu scopul de a o amenda imediat prin ironie. O ironie zdrobitoare, mai ales ca recurge la repere de care prezumtivele sale tinte nici n-au habar. Ca atitudine existentiala, grozavul sarcasm isi rateaza efectul prin simplul fapt ca vizeaza niste victime mult prea lejere. Opunind „ghetoului galben" biblioteca, poeta schiteaza o strategie cel putin ineficienta.

Lumea si cartea

Volumul Marianei Codrut propune o imagine de un acut fatalism si de o incrincenata simplitate: lumea si cartea stau fata in fata. O lume apasatoare, incrincenata, dramatica, lipsita de veselie, crispata pina la strigat. Prezentele umane ofenseaza cu impudicitatea lor obeza si cu amoralismul lor de mahala. Vitalitatea e bolgie si ordura, atragind dupa sine greata si oroare. Infernul, e clar, sint ceilalti, pungi mizere care dau pe dinafara: „noaptea incepe simfonia apei in tevi/ si in veceurile gilgiitoare". Peisajul se umple, neecologic, de pet-uri, iar transcendenta atirna greu spre pamint: „corzile salcimilor/ oprind din cadere burta umflata de sus". Rar de tot, simboluri numai accidental neconventionale viziteaza mizeria de jos: „zarzarul cocosat sub delicatele ciufuri", „porumbita tematoare din cimpii", visina gasita „pe podul de lemn de peste Bahlui". Dar anemicii vizitatori din lumea gratiei nu reusesc sa rascumpere ordura.

In acelasi timp, vizuina trupului nu se arata nici ea prea primitoare. Volumul cuprinde multe poeme ale eului insingurat („nu-mi auzisem glasul de doua zile"), terorizat prin nopti de presimtiri nedeslusite, ajungind sa dialogheze, personalitate scindata, cu propria singuratate („dar tu, singuratate a…t, tu esti chiar leoaica Niobe,/ cu un ied de gazela hoteste-nfiat"). „Inauntru" nu inseamna „acasa": viziune puternic angoasata, sustinuta in mod repetat. O serie de poeme nocturne descriu o intimitate hartuita („sint unele nopti inguste cit o lama de cutit./ viata din jur s-a retras in pintec"), facind pandant exterioritatii oribile din celelalte texte. Inima devine un „terorist fundamentalist" simetric „sefului" care „fumeaza in fata blocului si scuipa". Nu in interioritate e de gasit deci refugiul. Si atunci, unde?

Cel mai probabil, in carte: in citit, in scris. Cartea serveste ca spatiu de evaziune, univers compensativ, in care triumful mai este inca posibil. Echivalenta parodica intre cutare manelist si capitanul Ahab, de pilda („manelistul cu ochi de safir face pluta pe spate/ in marea cu sarea balenelor albe"), trebuie inteleasa ca o revansa a cartii asupra mizeriei din lume. Poezia Marianei Codrut exalta demnitatea existentei livresti, ca o sfidare aruncata vietii acefale. De aceea, biblioteca este, de fapt, un denunt si nu o mitificare butaforica, à la Emil Botta, a „ghetoului galben". Ea opune cartea, lumii, preferind sa numeasca realitatea – fictiune si sa schiteze un gest de evadare din aceasta minciuna: „astfel, viata mea/ evadeaza din fictiunea tatalui impungindu-si/ copila cu sabia ninja a sexului sau in erectie…". Din fictiunea obscena a tatalui incestuos, poeta vireaza catre realitatea lui Proust si Ingeborg Bachmann, fireste, un liman mai confortabil pentru o sensibilitate nervoasa.

Ultima patrie este o inchisoare

In cele din urma (si aici devine viziunea poetei cu adevarat interesanta), cartea nu mai este vazuta ca un avanpost al unei armate puternice, ci mai mult ca un ungher, o ascunzatoare, un ultim refugiu. „Ultima patrie" a cuvintelor este una mica si incomoda, „recifuri neprimitoare" in care un nou Robinson trebuie sa-si croiasca gradina si sa-si civilizeze sclavii. In cele mai reusite poeme ale cartii, Mariana Codrut nu descrie acest refugiu ca pe un tarim promis, ca pe un El Dorado al imaginatiei. Dimpotriva, poezia e descrisa ca o activitate umila si nepazita de riscuri, neplacuta ca orice corvoada. In lipsa unei realitati mai acceptabile, viata trebuie stoarsa din carti cu un sentiment de nelegitimitate si vina: „sint un Robinson,/ de insula cuvintelor salvat, ultima patrie./ cele poroase si seci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu tin, nici setea n-o taie./ altele insa zvicnesc viu ca pestii:/ incizii le fac la-ncheieturile moi,/ pe intuneric,/ pe-ascuns,/ ca hotii,/ ca drogatii/ si viata in venele mele o picur". A fura viata din cuvinte, a o procura pe ascuns, „ca hotii, ca drogatii", reprezinta una din cele mai necosmetizate si convingatoare viziuni asupra actului scrierii. Dar nu pentru ca vorbeste despre spaime personale si mizerii publice se apropie poezia Marianei Codrut de autenticitate, nu prin portretele facute grasanilor care sforaie in bloc sau prin specularea intimitatii proprii, viscerale. Ci pentru ca accepta greata de literatura ca o atitudine legitima a celui ce se indeletniceste cu scrisul – atitudine mult mai credibila decit conceptualizarile ilicite de ordinul „texistentei".

In acest punct, poezia este una de o maxima originalitate, de o sensibilitate necontrafacuta, de o mare coerenta cu sine. Defaimarea literaturii nu e deloc un gest avangardist, ci unul incarcat de o gravitate considerabila, anulind facilitatea solutiei neoromantice din alte texte ale volumului, de a cauta compensatii in scris pentru neajunsuri concrete. Pentru Mariana Codrut, poezia nu e o tara promisa, ci o „ultima patrie" inconfortabila si poate la fel de triviala ca si lumea careia i se opune: „ohe, ohe, tara de sensuri hacuite/ si mirabile, eu sint slab, tu fa-ma tare -/ de nu,/ primeste-ma,/ hraneste-ma/ si ma ascunde/ sub poalele tale de vivandiera".

Poemul confruntarea numeste din nou, cu o violenta de-acum caracteristica, splendoarea si mizeria scrisului: „poezia nu e magarul care caca aur./ poezia e o locomotiva". De asta data, poezia serveste drept refugiu fata de o interioritate sufocanta, fata de o angoasa nelocalizabila, ingropata „mai adinc in piept decit mine".

Nici acum „ultima patrie" nu se arata mai primitoare: „draga de ea, poezia, ma sapa, ma smulge,/ din adincuri si imi cara ea lesul sus,/ pe platou, depunindu-l in poala ierbii/ plecata dulce de vint, cum vagonetul/ trupul mutilat al minerului/ in bratele disperate ale nevestei".

Nu importa coerenta atitudinii formulate in volumul de fata. In alte parti, sau chiar in poemele din care am citat, poeta clameaza, sfidatoare si nemingiiata, ca in fata ororii „numai cuvintele vin sa ma apere": mod de a reveni la romantismul evadarii si compensatiei. Dar poezia vazuta ca un vagonet cu trupuri moarte nu mai este o simpla solutie de compromis, o modalitate de autograficare. Este o imagine puternica, una care obliga. Astfel vazuta, poezia nu mai mintuie lumea, pentru ca nu mai mintuie nimic. Poezia ca ultima patrie este o limita a existentei: nu un refugiu, ci un abis. Acesta este sensul grav, apasator, al poemelor Marianei Codrut.

Mariana Codrut, Ultima patrie, poezie, Paralela 45, 2007