2024

Când i s-a cerut, în 2020, să facă previziuni privind felul în care va arăta lumea după pandemie, scriitorul francez Michel Houellebecq, cel care a devenit celebru prin volumul în care imagina o dominație musulmană în Franța, a spus, destul de corect, că „va fi la fel, doar că puțin mai rău”. Nu trebuie să fii ghicitor pentru a prevedea că același lucru va fi valabil și pentru anul în care tocmai am intrat. Cu precizarea că ar fi totuși prudent să renunțăm la „puțin”. Anul 2024 începe pe fondul celui precedent, care a fost marcat de cea mai mare recrudescență a conflictelor armate pe plan mondial din 1945 încoace. Evident, cu războiul din Ucraina și cel din Gaza, cu o potențială extindere în întreaga regiune, în prim plan.

În afară de asta există o lungă listă de alte provocări. Una intens discutată în ultima vreme este impactul Inteligenței Artificiale: dispariția a numeroase locuri de muncă, amplificarea dezinformării, dar și a capacității guvernelor, inclusiv a celor din țările democratice, de a controla și cenzura discursul public, așa cum s-a întâmplat în timpul pandemiei. O alta ține de problematicile politici climatice care nu doar că au un serios impact economic din cauza costurilor explodate cu energia, ci și au dus la o dependență majoră a Occidentului de China care controlează, în proporție de peste 70%, producția de metale rare. China, după ce a impus limite la export pentru galiu și germaniu, a anunțat la sfârșitul anului trecut interzicerea exportului tehnologiilor de procesare a metalelor rare în care este lider nedisputat. Poziție care a permis companiei chineze BYD, beneficiară și a unor subvenții de stat, să devanseze Tesla, devenind principalul producător mondial de vehicule electrice.

Între timp, la Washington au apărut îngrijorări în privința vulnerabilităților americane în competiția geostrategică din zona Oceanului Arctic unde există dominația masivă a Rusiei care operează peste 50 de spărgătoare de gheață, aproape jumătate din toate spărgătoarele de gheață din lume. În plus, în 2021, China s-a autoproclamat „stat arctic proxim”, deși nu are niciun teritoriu arctic suveran. Oceanul Arctic, devenit între timp mult mai navigabil, nu doar că deține imense resurse naturale, aproximativ 30% din rezervele de gaze naturale nedescoperite din lume, dar a căpătat și o valoare strategică considerabilă pentru că deschide o rută de navigație mult mai scurtă decât cele tradiționale pentru schimburile comerciale cu Europa.

Dar 2024 este și un an cu zeci de alegeri, de diferite feluri, pe mapamond. Vor fi competiții prezidențiale în Taiwan, Indonezia și Statele Unite și alegeri generale în India și Coreea de Sud, dacă ar fi să le menționăm pe cele mai importante, cu impact semnificativ în Asia nu doar pe plan intern, ci și în ceea ce privește posibilele reconfigurări ale alianțelor globale. Nu trebuie să uităm și Europa unde, de pildă, la alegerile pentru Parlamentul European, se așteaptă o creștere semnificativă a influenței partidelor anti-establishment, care contestă vehement agenda celor tradiționale pe teme ca migrația și politicile climatice, o tendință deja evidențiată la ultimele alegeri din Olanda. Unele dintre ele nu sunt chiar alegeri în adevăratul sens al cuvântului, precum cele prezidențiale din Rusia unde Vladimir Putin se apropie de Stalin în privința anilor de prezență în fruntea statului. Chiar și în Statele Unite sunt destule voci care spun că încercările de a-l exclude prin justiție sau administrativ pe Donald Trump de pe buletinele de vot nu numai că pun în discuție principii de bază ale democrației, dar, așa cum avertiza David Axelrod, unul dintre cei mai influenți strategi democrați, „riscă să rupă literalmente țara în două”.

Dacă ar fi însă să facem un clasament cu siguranță cele mai importante confruntări electorale, cu un masiv impact global, vor avea loc la începutul acestui an, peste doar câteva zile, în Taiwan, și în noiembrie în Statele Unite. Vom avea un prim moment critic chiar în debutul acestui an. „China încearcă să influențeze alegerile din Taiwan din ceruri și online”, scrie The Sunday Times. Cu trimitere la baloanele chinezești trimise deasupra bazelor militare taiwaneze (care amintesc de baloanele „meteorologice” despre care Beijingul a spus că pur și simplu s-au „rătăcit” anul trecut deasupra unor baze militare americane) și la agresiva campanie online derulată prin platforme ca TikTok și YouTube menită să-i intimideze pe alegători, ca parte a unui război psihologic, o combinație de amenințări militare și presiuni economice, pentru a-i avertiza că au de ales între „pace și război, prosperitate sau declin”. Pentru a da și mai mare consistență avertismentului, Xi Jinping a transmis direct taiwanezilor în mesajul de Anul Nou că „reunificarea” este o „inevitabilitate istorică” care va fi realizată prin dialog sau prin forță.

La nivelul serviciilor secrete americane și australiene se estimează că Xi ar fi ordonat armatei chineze să fie pregătită să anexeze Taiwanul până în 2027, când se împlinesc 100 de ani de la crearea Armatei Roșii comuniste de către Mao. „Calendarul oricărei acțiuni militare va fi, în cele din urmă, un calcul politic al unui singur om, Xi Jinping, care și-a stabilit sarcina de a realiza reunificarea în timpul vieții sale”, în opinia unui fost diplomat britanic, expert al Australian Strategic Policy Institute (ASPI).

China încearcă să destabilizeze candidatul care se află pe primul loc în sondaje, Lai Ching-te, actualul vicepreședinte, un avocat al suveranității insulei. Deși în trecut a vorbit despre „independență”, Lai a adoptat în cursul campaniei o linie de discurs mai prudentă spunând că din moment ce insula este deja un stat suveran de facto nu este nevoie să se declare asta explicit, încălcând o „linie roșie” pentru Beijing care l-ar prefera pe candidatul principalului partid de opoziție, Kuomintang (KMT), înființat de Chiang Kai-shek în 1949, care până în 1987 a guvernat autoritar Taiwanul.

KMT este în favoarea unor legături mai strânse cu China și a unei oarecare distanțări față de Statele Unite, dar chiar și acesta a fost nevoit să respingă modelul „o țară, două sisteme” propus de China Taiwanului, după ceea ce s-a întâmplat în Hong Kong unde Beijingul a reprimat brutal opoziția anulând practic toate înțelegerile privind prezervarea drepturilor democratice stipulate în acordul prin care Marea Britanie a cedat Chinei suveranitatea asupra teritoriului. În acest moment, peste 60% dintre locuitorii insulei se consideră doar taiwanezi și doar 30% atât taiwanezi, cât și chinezi (cu doar 15 ani în urmă procentele erau practic egale).

Victoria lui Lai nu este deloc garantată. Sunt factori de luat în considerație, de la uzura unui partid aflat la guvernare, la impactul amenințărilor chinezești. Probabil o înfrângere a acestuia va pondera oarecum retorica Beijingului fără a afecta însă în vreun fel obiectivul strategic al încorporării Taiwanului. Pe de altă parte, o victorie a DPP, partidul lui Lai, va conduce la o retorică agresivă din partea Beijingului cuplată cu sancțiuni economice aplicate unor exporturi taiwaneze și manevre militare în vecinătatea insulei, posibil chiar o blocadă văzută de mulți observatori occidentali drept o alternativă la invazie.

Dar cel puțin la fel de importante vor fi și alegerile din Statele Unite. Până relativ recent în istoria Americii, se aștepta ca transferul de putere să nu pună probleme și să existe un consens bi-partizan în domeniul obiectivelor strategice ale politicii externe ale Washingtonului. Lucrurile s-au schimbat însă substanțial între timp. Largi segmente din societatea americană nu văd alegerile din acest an drept o competiție electorală normală, ci drept una existențială, în care cele două părți au obiective politice ireconciliabile.

De aceea, în cazul unui scor electoral strâns, legitimitatea câștigătorului va fi aproape sigur contestată de cealaltă parte. Așa cum s-a întâmplat de pildă și în 2016 când Hillary Clinton a pus în discuție legitimitatea lui Trump ca președinte și o grupare constituită din activiști democrați și actori de la Hollywood le-a cerut membrilor Colegiului Electoral să nu îl voteze pe Trump. Fenomen care s-a repetat în 2020, de o manieră mai dramatică, culminând cu incidentele din 6 ianuarie. În acest context există temeri serioase că, mai ales dacă învingător va fi Donald Trump, se va ajunge la o masivă dezordine civilă, cel puțin la fel de gravă ca în perioada protestelor Black Lives Matter. Aceste grave disfuncții politice din America riscă să amplifice turbulențele geopolitice majore cu care ne confruntăm în prezent și să accelereze procesul de dezintegrare a actualei ordini internaționale. De fapt, chiar acest interval până la alegeri ar putea fi exploatat de puterile revizioniste în frunte cu China, Rusia și Iranul pentru a exploata oportunitatea oferită de masivul clivaj politic și ideologic din societatea americană.

Din perspectiva competiției geopolitice, 2024 a debutat cu două evenimente semnificative, chiar dacă aparent par neconectate: 1. Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Egiptul (căruia timp de decenii americanii i-au oferit ajutoare de miliarde de dolari), toate în teorie aliați ai Statelor Unite, au devenit membri BRICS, alături de Iran și Etiopia, consolidând astfel o structură pe care în principal China și Rusia o doresc o contrapondere la Occident; 2. Claudine Gay, președinta Universității Harvard, o activă promotoare a curentului radical pro-marxist, a fost nevoită să demisioneze în urma acuzațiilor de lipsă de reacție față de manifestările agresive de antisemitism din campus și de plagiat.

Atunci când se puneau în opoziție Occidentul și modelul de societate bazat pe democrația liberală cu adversarii acestora se făcea trimitere la superioritatea instituțiilor occidentale, între care un rol cheie îl joacă instituțiile precum universitățile și presa independentă, și extinsa rețea de alianțe. Numai că lucrurile s-au schimbat substanțial între timp. Este semnificativă mai ales decizia Arabiei Saudite de a se alătura BRICS. Este vorba de o țară cheie pentru Statele Unite și din perspectiva controlului prețului petrolului, dar și a sustenabilității dolarului american ca monedă de referință pe plan internațional. O contribuție în acest sens a avut retragerea dezastruoasă din Afganistan, dar și decizia de la începutul mandatului administrației Biden de a intra în coliziune cu MBS, prințul moștenitor saudit.

Chiar dacă BRICS-ul nu este o structură cu o agendă coerentă din cauza unor priorități diferite ale membrilor săi și a tensiunilor interne, Arabia Saudită vs Iran sau China vs India, ceea ce îi unește pe membrii săi, sigur cu nuanțe și niveluri diferite de intensitate, sunt resentimentele exprimate mai mult sau mai puțin explicit față de Occident și dorința comună de a schimba actuala ordine internațională de sorginte americană. Aliații din afara spațiului occidental sunt tot mai puțini. Sunt și excepții. Din cauza belicozității Beijingului, comportamentului său agresiv în arealul Mării Chinei de Sud, Filipinele au întărit legăturile militare cu Washingtonul. Dar realitatea, care se vede între altele în poziția față de Rusia și războiul din Ucraina, dar și din felul în care se votează în Adunarea Generală ONU și în agențiile acesteia, este că în ansamblu Vestul este tot mai singur.

La rândul său, degradarea din mediul universitar american, în care în bună măsură puritatea ideologică, criteriile identitare aplicate sub bagheta unor extinse și influente așa-numite departamente DEI (Diversitate, Echitate, Incluziune) au ajuns să fie preferate în dauna meritului și performanței academice și în cercetare, are cu siguranță un impact negativ asupra capacității Statelor Unite, aflate într-o intensă competiție geopolitică cu China, de a prezerva actuala ordine internațională pe care a creat-o și a dominat-o copios în ultimele trei decenii. Excelența din mediul academic în materie de educație și cercetare a fost un element esențial în dominația americană în materie de tehnologii de vârf. Se mai poate miza pe asta în condițiile în care Harvard, probabil cea mai celebră universitate din lume, a ajuns să ocupe ultima poziție într-un clasament cu 248 universități în ceea ce privește libertatea de expresie, a promovat o mediocritate ca Claudine Gay ca președintă doar pentru că se încadra în profilul „corect politic” și a forțat demisia unor profesori care exprimau puncte de vedere „neconforme”? Și nu este nici pe departe o excepție, multe alte universități americane de prestigiu sunt în aceeași situație.

Pentru mulți ceea ce numim „ordinea internațională” poată să pară un concept abstract, însă aceasta a asigurat după terminarea primului Război Rece securizarea granițelor și comerțului internațional, în esență prezervarea modului nostru de viață actual. Pe de altă parte, puțini sunt conștienți că suntem deja în economia unui al doilea Război Rece. Dacă mai exista vreun dubiu, invazia Ucrainei de către Rusia ar fi trebuit să risipească definitiv orice dubiu în această privință. Răspunzând unei anchete Free Press despre previziunile pentru 2024 istoricul Niall Ferguson avertiza că nu e deloc exclus ca Occidentul să piardă cel de-al doilea Război Rece.

Pentru că, spune el, oamenilor le este greu „să vizualizeze”, să accepte acest scenariu, „nu-și fac grij, cred că vom câștiga întotdeauna”. Subliniind că nu sunt conștienți că nu a fost inevitabil ca Statele Unite să câștige Primul Război Rece, în cea mai mare parte a anilor '70 părea chiar că l-ar putea pierde, și nici nu realizează cu adevărat care ar putea fi consecințele, lucru valabil și în cazul multor români. „Ucrainenii înțeleg ce înseamnă să pierzi pentru că au văzut masacrul din Bucha. Au văzut cadavrele. Israelienii știu ce înseamnă să pierzi pentru că știu că 7 octombrie a fost o repetiție generală pentru Holocaustul II. Dar noi nu știm cu adevărat ce ar însemna să pierdem. Iar tinerii americani nu au absolut niciun fel de idee în acest sens. De fapt, tinerii americani sunt atât de mulțumiți de libertate încât sunt practic împotriva ei acum, ceea ce este o întorsătură bizară a evenimentelor.” Adăugând că pierderea „Pax Americana” va avea costuri masive. „În mod sigur nu vom fi bine, așa cum nu am fi fost bine nici dacă sovieticii ar fi câștigat primul Război Rece.”

Cu câteva luni în urmă un cunoscut politolog american, Walter Russell Mead, scria în Wall Steet Journal că, la fel ca și în cazul falimentul companiilor, ordinea internațională se degradează treptat și apoi brusc. Din acest punct de vedere situația de pe frontul ucrainean ar putea reprezenta un moment de cotitură. Lucrurile nu arată deloc bine. Optimismul de la mijlocul anului trecut a făcut tot mai mult loc unor previziuni pesimiste.

Deocamdată, în mare măsură Rusia a rezistat cu succes sancțiunile aplicate de Statele Unite și UE, beneficiind de venituri din petrol doar puțin diminuate și de o aprovizionare relativ stabilă cu componente de înaltă tehnologie din China, direct și prin intermediari precum Turcia, Kazahstan, Georgia și Armenia. Departe de a se prăbuși cu 50%, așa cum a prezis președintele Biden, economia Rusiei a crescut chiar cu 3% în 2023. Rusia a trecut la o economie de război (ultimul buget alocă o treime din bani nevoilor militare) care, împreună cu livările de drone și muniții din Iran și Coreea de Nord, îi asigură necesarul de resurse pentru front.

De partea cealaltă, problema majoră cu care se confruntă în prezent Statele Unite, și Vestul în ansamblu, o constituie dificultăților majore legate nu doar de sprijinul financiar pentru Ucraina, blocat în principal din cauza unor dispute politice interne, ci și de capacitatea de a-i furniza munițiile și echipamentele militare de care are nevoie. În plus, Kievul se confruntă cu probleme serioase în legătură cu capacitatea de a recruta militari pentru front. Ucraina, o țară care a rămas după refugierea multor milioane de persoane cu o populație undeva în jur de 30 de milioane, a pierdut deja pe front peste 300 de mii de militari. Cam tot atât a pierdut și Rusia, poate chiar mai mult, dar este vorba de o țară cu o populație de cinci ori mai mare și un PIB de zece ori cât cel al Ucrainei a cărei economie este grav amputată de război. De unde și nevoia, enunțată de Richard Haas, un fost înalt oficial în Departamentul de Stat, de a „redefini succesul în războiul de pe frontul ucrainean”.

Problema e că atât în America, cât și în Uniunea Europeană, principalele instituții de politică externă și-au pariat credibilitatea pe rezultatul acestui război. Într-un articol din Asia Times, David Goldman observa că iluziile și estimările inițiale privind conflictul ucrainean riscă să sfârșească printr-o severă deziluzie. Sunt poate previziuni excesiv de pesimiste, dar ce este îngrijorător e că dacă într-o formă sau alta se va ajunge în final la ceva care ar putea fi descris drept o victorie a Moscovei în Ucraina, riscăm să asistăm la o schimbare dramatică a echilibrului mondial de putere, acea prăbușire bruscă de care vorbea Walter Russell Mead, pe care o vom resimți dramatic cu toții.