A doua pângărire a Hagiei Sophia (Sfânta Înţelepciune) (II)

Cucerirea, la 29 mai 1453, a Constantinopolului a generat drepturi pentru otomani. Dreptul sabiei sau dreptul cuceritorului le-a permis acestora să se substituie Imperiului Bizantin, ale cărui proprietăţi au intrat în stăpânirea lor. Printre acestea şi Hagia Sophia. Aceasta era practica politico-militară în epocă. Creştinii au deplâns pierderea, dar s-au resemnat, în vreme ce cei mai semeţi nu au încetat să spere într-o cruciadă. Dar nici turcii nu s-au lăsat mai prejos, făcând din Istanbul o capitală euro-asiatică. O oază de speranţă a apărut la finele Primului Război Mondial, când imperiul s-a prăbuşit. Generalul francez Franchet d’ Esperey a intrat în Istanbul călare pe un cal alb, la fel ca Mahomed Cuceritorul altadată, lăsând să se înţeleagă că oraşul va reveni creştinilor. Turcia însă va fi salvată de colonelul Mustafa Kemal, care i-a mobilizat pe naţionalişti. Acesta era un vizionar care a înţeles că epoca războiului sfânt s-a încheiat, iar viitorul ţării depinde de capacitatea de a se moderniza şi europeniza. Ales preşedinte al republicii în anul 1923, Mustafa Kemal a pus în aplicare cel mai amplu program de reformă prin care a trecut vreodată o naţiune islamică, în urma căruia Turcia a devenit un stat laic, modern şi european. A înţeles să se reconcilieze cu creştinii şi în semn de preţuire pentru moştenirea acestora, a decis, în anul 1935, să închidă moscheea şi să transforme în muzeu Hagia Sophia. Deşi actul nu avea semnificaţia unei restituiri integrale către creştini, compromisul a fost considerat rezonabil şi acceptat.

Turcia a trecut după moartea creatorului ei, în anul 1938, prin regimuri militare şi civile, dar niciodată nu a abandonat laicitatea statului. Aceasta era o garanţie fermă că Turcia nu va relua tradiţia califatului, abolit în anul 1924, opunându-se astfel islamizării. Dar în condiţiile recrudescenţei islamului din ultimele decenii, a apărut şi exponentul său turc, preşedintele Erdogan. Nu a dus încă până la capăt programul de islamizare, însă face paşi hotărâţi în acest sens. Moştenirea kemalistă este mult prea vie în memoria turcilor, pentru a fi abolită abrupt. Încercarea eşuată de lovitură de stat militară, de acum câţiva ani, a devenit însă un pretext politic pentru islamizare. Turcia lui Erdogan pare tot mai hotărâtă să reia opera sultanilor. Treptat, preşedintele a făcut tot posibilul pentru a abandona proiectul de aderare la UE. Nu Europa l-a respins, ci Erdogan a decis îndepărtarea de aceasta. Turcia mai rămâne legată de spiritul Europei doar din interes economic, însă dă semne tot mai clare că doreşte un statut de putere regională şi lider al lumii islamice. Va reuşi el să pună în undă acest vis neo-sultanial? Deocamdată se îndepărtează de Europa şi de NATO, prin apropierea de Rusia lui Putin, alt personaj obsedat de măreţia imperială. Pe această punte îngustă se întâlnesc cei doi lideri, care par hotărâţi să iniţieze o eră nouă în istoria atât de complicată a relaţiilor ruso-turce. Ei sunt expresia vie a faptului că istoria nu moare niciodată.

Atunci când regulile şi valorile unei lumi intră în declin, aşa cum se întâmplă de la o vreme, istoria pare să devină un rezervor inepuizabil de soluţii nervoase şi imprevizibile. Deja faptele nu mai sunt accidentale, ci par să se înscrie într-o direcţie restauratoare şi iredentistă. Turcia lui Erdogan a făcut paşi hotărâţi în acest sens. Printre aceştia şi gestul de recuperare a întregii moşteniri otomane. Când, la 24 iulie 2020, prin decizia Consiliului de Stat de la Ankara, Hagia Sophia redobândea statutul de moschee, Erdogan nu a luat în calcul efectul de şoc, ci s-a bazat pe ideea de continuitate. Doar începând din anul 2011, alte trei biserici creştine cu hramul Hagia Sophia, de la Izmir, Trabzon şi Edirne au redevenit moschei, după acelaşi scenariu ca la Istanbul. Reamintim că şi acestea fuseseră transformate în muzeu de către Ataturk. Reacţia creştină la acest afront a fost neconcludentă. De dragul unui prieten tot mai util, Putin a produs doar un gest critic formal, în vreme ce bisericile creştine s-au limitat la simple proteste. Agenda publică e ocupată de pandemie, iar Erdogan ştie când să lovească.

Dacă nu ne-am pierdut demnitatea creştină, trebuie să replicăm Turciei cu aceeaşi monedă. Altfel nu avem decât să ne închinăm în faţa sultanului, care ne tratează ca minoritate căreia i se concede un tratat de capitulaţie. Turcia nu poate fi obligată să-şi respecte angajamentele decât prin măsuri de retorsiune. Pentru că nu e vorba doar de Sfânta Sophia, ci de o întreagă moştenire creştină din acest spaţiu matricial al creştinismului. Dacă nu vom reacţiona ca o axă creştină, capabilă să-şi asume moştenirea istorică, în viitor va fi prea târziu ca Turcia să fie oprită din zelul ei. Asta la nivel de stat. La nivel cetăţenesc avem instrumente să ne afirmăm solidaritatea creştină, boicotând Istanbulul, refuzând să călcăm pragul moscheii pângăritoare, pichetând sediile ambasadelor Turciei din ţările creştine, organizând marşuri şi făcând petiţii. Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi mai există cumva? Dar asociaţiile tinerilor catolici? Dar ierarhii, preoţii şi pastorii bisericilor creştine, care ar trebui să semneze fără excepţie petiţii de protest, alături de enoriaşi?

Turcia lui Erdogan trebuie pedepsită pentru cutezanţa ei sfidătoare. Din smerenie ori din nepăsare, mi-e teamă că noi, creştinii, am uitat că valorile se apără, iar credinţa se afirmă. E departe de mine gândul de a sugera o cruciadă modernă, însă lui Erdogan trebuie să i se reamintească faptul că în lume există o tradiţie a dreptului internaţional, dar şi cutume care nu pot fi încălcate grosolan. Însă toate acestea funcţionează cu o singură condiţie, anume ca noi, creştinii, să înţelegem gravitatea umilinţei şi obligaţia reacţiei solidare. Cineva trebuie să ia în calcul crearea unei axe creştine transconfesionale. Altfel, demnitatea creştină e nu doar umilită de alţii, ci şi ofilită din cauze lăuntrice.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video