Agenda (I)

Păstrez încă o agendă din vremea comunismului. Vorbesc de acel carneţel de format aproximativ A7, cu coperţi învelite într-un material plastic subţire, dar aproape indestructibil. Preţul: 6 lei. Jumătate dintre file sunt alocate calendarului (anul 1989, în cazul de faţă!), câte o săptămână pe fiecare pagină, zilele fiind despărţite de linii de dictando. Cealaltă jumătate a agendei conţine, pe lângă câteva foi veline, informaţii diverse mult apreciate în copilărie şi adolescenţă când jucam tot felul de jocuri ce necesitau cunoştinte de cultură generală – de la semne de circulaţie la mărci de automobile. De fapt, taman pentru acele informaţii cumpăram agenda, fiindcă dimensiunea ei minusculă o făcea destul de puţin practică.

Citesc în carneţel, fără a fi foarte uimit, următoarele date referitoare la populaţia ţărilor, date corespunzătoare aşadar sfârşitului deceniului al nouălea al secolului trecut: China – 1.072 milioane de locuitori; URSS – 280 milioane de locuitori; SUA – 241 milioane de locuitori. Pentru curioşi, România era creditată cu puţin peste 23 de milioane de locuitori. Fac rapid nişte calcule. Deci sovieticii erau mai numeroşi decât americanii, iar chinezii erau doar de vreo patru ori mai mulţi decât sovieticii. Imediat, mi-aduc aminte şi ce învăţam la şcoală: SUA era prima putere economică a lumii, iar URSS a doua putere, în vreme ce URSS reprezenta întâia forţă militară a planetei, secondată de SUA. Despre chinezi nu se povestea mai nimic. Sărăcie!

După circa treizeci de ani, situaţia s-a schimbat teribil. Prăbuşirea comunismului şi destrămarea URSS a adus Rusia în pragul unei crize existenţiale. Cu o populaţie de nici 150 de milioane de locuitori şi cu o economie ce trăieşte doar graţie resurselor imense ale subsolului, vechiul imperiu bolşevic a rămas de cărută. Pentru comparaţie, americanii au ajuns la 335 de milioane de locuitori, iar chinezii aproape de 1,5 miliarde (acum sunt de zece ori mai numeroşi decât ruşii!). SUA continuă să fie prima putere economică a lumii, dar pe locul doi a urcat China, ambele state aflându-se la mare distanţă de Rusia în ceea ce priveşte PIB-ul. Cât priveşte forţa militară, e logic să socotim că, în pofida arsenalului nuclear colosal, a unei agresivităţi cu damf medieval şi a spiritului imperial, Moscova pierde teren cu fiecare an care trece.

Dacă este să-i dăm crezare celebrului jurnalist şi analist geopolitic american Robert Kaplan, autorul cărţii „Răzbunarea geografiei”, istoria ruşilor se află într-un moment de cotitură. Transformându-se încetul cu încetul dintr-o ţară europeană într-una asiatică, Rusia are nevoie de toată viclenia sa pentru a face faţă viitorului şi presiunii extraordinare a Chinei. Ştiaţi că la graniţa comună sino-rusească din Extremul Orient, şapte milioane de ruşi sunt pe cale de a deveni victimele unui puhoi de 100 de milioane de chinezi? De ani de zile, reprezentanţii rasei galbene se stabilesc masiv în oraşele siberiene, pe care încep să le domine din toate punctele de vedere. Deşi nu există (încă) dispute teritoriale (cu toate că în vremea dinastiei Qing, Amuria şi Ussuria au aparţinut Chinei celei Mari), unele decizii importante din zonă nu mai sunt luate de ruşi, ci de chinezi. Nu trebuie să fii Confucius ca să înţelegi că Beijingul şi-a pus în cap să cucerească bogata, dar slab populata Siberie bucată cu bucată, nu militar, ci economic. La urma urmei de ce te-ai bate dacă poţi obţine ceea ce vrei cu frumosul?

Şi când te gândeşti că, în anul de graţie 1967, după un lung şir de afronturi reciproce, sovieticii cei belicoşi au fost la un pas să atace, să invadeze şi – nu am nicio îndoială – să zdrobească China cea slabă! (Va urma)