Agua!

Este o scenă dintr-un film bun pe nume Nu există ţară pentru bătrâni (2007) în care un vânător amator ajunge din întâmplare la locul unde tocmai se desfăşurase o răfuială între două tabere de traficanţi de droguri. Erau maşini distruse şi abandonate, cadavre, ca după un război, peste tot. Eroul principal constată că într-o maşină ciuruită era un om încă viu. Fiind rănit grav, lipsit de capacitatea de a se mişca, fără şanse practic de supravieţuire acesta îi cere totuşi bărbatului două favoruri. Abia respirând şi paralizat, plin de sânge, lângă o puşcă mitralieră, îl roagă în spaniolă să îi dea apă (agua). Vânătorul îi spune că n-are apă. Mexicanul îi mai cere la urmă să închidă totuşi portiera ca să nu vină lupii, dar este şi de data asta refuzat, pe motiv că nu sunt lupi. Noaptea, după ce găsise o geantă plină de bani a traficanţilor, întors acasă şi aflat în patul său comod, lângă soţia sa frumoasă şi iubitoare, bărbatul începe să aibă remuşcări şi, aproape de necrezut, face un gest de nebunie/prostie pură: se scoală şi porneşte la drum ca să îi ducă muribundului ceea ce îi ceruse: apă. Din acel moment totul se complică şi se ruinează.

Vara asta este o secetă cum nu a mai fost de zeci de ani. Râurile seacă, fântânile seacă, Dunărea a ajuns la un nivel nemaiîntâlnit de 70 de ani. Navigaţia este imposibilă pe fluviu şi au început să iasă la iveală epave din al Doilea Război Mondial uitate pe fundul apei. Imaginea de ansamblu este una dezolantă, de sfârşit de lume.

Obişnuiam să opresc la un izvor în drum spre munte de unde să mă alimentez cu apă. Nu a secat niciodată, iar şuvoiul a fost mereu bogat. Firul de apă era acum însă atât de subţire, încât dura o mulţime să se umple o sticlă de 2 litri şi poate că aş fi rămas şi aşa dacă nu erau alţi 5 oameni cu mai multe bidoane de 5 litri aşteptând la coadă. Atunci m-am gândit la mexicanul din film. Şi la lupi. Setea parcă devenea din ce în ce mai mare în mine, şi frica la fel.

În anii trecuţi a fost secetă cum nu mai fusese, dar anul acesta a depăşit orice limită. Dacă nu ar fi fost lumea aceasta modernă în care transportul dintr-un loc în altul să fie foarte facil, iar alimentele şi apa să poată fi aduse repede dintr-o regiune în alta, cu siguranţă am fi intrat într-o perioadă de foamete cruntă. Război, boală şi foamete, triada care a urmărit întreaga istorie omul precum lupii. Şi trebuiau mereu să fie trei ca să devină mortale, de nesuportat. Şi dacă ultimele două apar din motive naturale, primul ni se datorează în totalitate. Ca şi în filmul pomenit, omului i se urăşte din când în când cu binele, se ridică din pat, de lângă nevastă şi geanta cu milioane de dolari, şi se bagă într-o situaţie din care nu mai poate ieşi. Şi se ajunge la război. Nu poate să stea în pace şi linişte la infinit. Apoi, ca la comandă parcă, vin şi celelalte două nenorociri pentru că aşa merg lucrurile, un rău atrage pe altul şi până nu ajunge cuţitul la os şi scuipi sânge nu se poate. Regreţi momentul când te plictiseai şi îţi era prea bine, dar pur şi simplu nu mai este cale de întoarcere.

Mereu m-a urmărit scena aceea din film şi am analizat-o din câte perspective am putut. Am încercat să o văd chiar şi ca pe una artificială, trasă de păr pentru a dezvolta o intrigă, dar nu e aşa. Adevărul e că reflectă întocmai gândirea umană, de aceea este genială. Succesul, bunăstarea, un şir neîntrerupt al binelui întunecă mintea mai mult decât orice. Starea de bine, euforia sunt la fel ca un drog, te îndepărtează de realitate atât de mult, încât nu mai poţi face distincţie dintre ce vezi tu în palatul tău de cleştar şi ce este în pădurea de lângă el.

Revenind la secetă, ironic este faptul că volumul de apă al Terrei este mereu constant, planeta nu rămâne niciodată fără lichidul vieţii. Mai mult decât atât, căldura şi seceta prelungită fac ca apele teritoriale să scadă, dar gheţarii să se topească şi nivelul mărilor şi oceanelor să crească. Iar, dacă să zicem toţi gheţarii s-ar topi, nivelul oceanelor ar creşte cu aproximativ 70 de metri, ceea ce ar însemna inundarea tuturor coastelor de pe continente. Seceta ar duce, cu alte cuvinte, la inundaţie. Pare un paradox, deşi nu este. Deci secetă generală nu a fost şi nu va fi niciodată, depinde doar din ce perspectivă priveşti lucrurile, din una locală sau una globală.

Cu siguranţă agricultorii m-ar strânge de gât pentru o asemenea idee, şi ar avea dreptate din punctul lor de vedere, dar acum trebuie să gândim global, nu local. Iar global ne e foarte bine, ne putem chiar comporta precum vânătorul din filmul menţionat la început, să ducem apă unui muribund care a cerut-o, nu contează că acela e un criminal, un traficant de droguri, un om de nimic. Trebuie să fim mărinimoşi pentru că o ducem bine şi avem de unde.

Dar oare chiar aşa este? Putem deveni vreodată globali, egali, ne vom putea smulge vreodată din capcana localului, a particularului? Putem spune asta acum când toate conflictele din jurul nostru sunt tocmai între gândirea locală şi cea globală? Nu cred. Mereu vor trebui să fie ierarhii, grupuri, bisericuţe, locuitori ai Terrei care mor de sete şi alţii care fac risipă de apă, săraci şi bogaţi, naivi şi şmecheri. Omul e o fiinţă socială, ceea ce înseamnă că tinde mereu să se alăture unui grup cu care comunică şi se aseamănă. Dar acest lucru înseamnă, de asemenea, în mod obligatoriu că acelaşi om tinde să fie în opoziţie cu alţii care sunt duşmani, altfel nu ar mai exista grupuri.

Dar nici nu poţi să îţi vezi mai departe de viaţa ta, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, asta e problema. Omul acela a cerut apă, era pe moarte, era ultima sa dorinţă, pentru tine care eşti bine sănătos, nu e mare scofală să faci un gest frumos, conştiinţa nu îţi va da pace până ce nu o vei asculta… Şi uite aşa mori de la o gură de apă, una în plus sau una în minus…

Briscan Zara este scriitor şi publicist