Alte notaţii disparate

Ziarişti improvizaţi. E mereu un motiv de stupoare pentru mine nivelul lamentabil al multor prezentatori şi reporteri de televiziune, la care se adaugă numeroşi ziarişti din presa scrisă (mă rog, ce a mai rămas din ea). La TV, o mulţime de tinere persoane nu reuşesc să ducă o frază până la capăt, se împleticesc indiferent dacă citesc sau nu de pe prompter. Se încurcă în clişee, în formulări previzibile, trădând o dezolantă sărăcie a discursului. Nu ştiu să rezume o carte sau un film, nu au cultură generală, nu ştiu limbi străine (engleza nu o punem la socoteală; oricum, nici pe asta n-o ştiu cum trebuie). Masacrează limba română cu nonşalanţă, fac greşeli elementare, stâlcesc numele proprii (chiar când e vorba de nume cu notorietate). De unde vin aceşti tineri, pe care televiziunile îi promovează constant, de parcă ar fi în obligaţia lor să respecte nişte „cote” stabilite de către cine ştie ce instanţă? De la facultăţile de jurnalism? E foarte adevărat că acum facultăţi de jurnalism sunt cam peste tot şi că exigenţele, mi se spune, sunt în cădere liberă. Şi totuşi, cum e posibil ca un absolvent de facultate să aibă asemenea prestaţii lamentabile? Ziariştii sunt plătiţi prost, de multe ori foarte prost; să deducem de aici că în presă se angajează numai ciurucurile, cei care nu sunt capabili să facă faţă altei profesiuni? Ce tristeţe!…

Prostie şi ticăloşie. Urmăresc, din pură curiozitate, postările unui domn care suferă pentru ţărişoară şi îi pune la zid pe cei care îi vor răul. Placa se cunoaşte: am avut o industrie extraordinară, exportam şi în Africa, acum totul s-a năruit fiindcă ei au vrut ca noi să nu mai contăm economic şi să nu le facem concurenţă. Avem bogăţii extraordinare, resurse nemaipomenite dar ei, străinii, ne jefuiesc. Înainte ne câştigasem independenţa, eram respectaţi în lume, astăzi trebuie să ne închinăm la Înalta Poartă. Şi aşa mai departe, fiecare poate completa lista lamentărilor. Aici avem a face cu prostie pură şi vedem cum aceste nerozii circulă voios pe Facebook. De la un punct încolo însă nu mai putem vorbi de prostie, ci de ticăloşie. Aceasta din urmă se particularizează prin insinuarea perfidă şi prin minciuna grosolană. Exemplul la îndemână este Diana Şoşoacă dar e, vai!, un exemplu printre multe altele. O mostră elocventă de ticăloşie ne-a oferit-o recent Victor Ponta, un veteran în branşă. Fostul prim-ministru a afirmat, după dezastrul de la Crevedia, că spitalele occidentale preiau numai cazurile uşoare, pe cele grele ni le lasă nouă, pentru ca nefericiţii să moară aici. În plus, nu doar preiau cazurile uşoare, ci ne şi storc de bani, profitând de generozitatea românească. Circumstanţă agravantă: Ponta are acum o calitate oficială, e consilier al premierului Marcel Ciolacu. Aşadar, ticăloşie la cel mai înalt nivel.

Nepotul lui Voitec. Mi s-a întâmplat de mai multe ori, înainte de 1989, călătorind cu trenul sau aflându-mă într-un cerc de cunoştinţe, unele apropiate altele nu, să aud pe cineva declarând că îl cunoaşte pe nepotul lui Voitec. Pentru cine nu ştie, Ştefan Voitec (1900-1984) a fost unul din membrii partidului socialist care au acceptat fuziunea cu comuniştii, după care a avut o frumoasă carieră, îndeplinind tot soiul de funcţii. Printre incolorii şi inodorii săi tovarăşi din fruntea partidului, se distingea graţie unei bărbiţe îngrijită atent. A făcut ani mulţi figuraţie, ieşind uneori în evidenţă, ca atunci când i-a înmânat lui Ceauşescu sceptrul prezidenţial. Aşadar, pe vremea aceea lumea sporovăia în compartimentele de tren şi, vorbind ba de una ba de alta, deodată auzeai pe cineva spunând „îl cunosc pe nepotul lui Voitec” sau „sunt coleg de serviciu cu nepotul lui Voitec”. N-am înţeles niciodată dacă era vorba de acelaşi nepot şi nici de ce era aleasă rudenia cu Voitec şi nu cu Emil Bobu, spre exemplu. Că avem a face cu un fenomen misterios m-am convins dând recent, cu totul întâmplător, peste o postare pe Facebook în care respectivul scria: „am fost coleg de birou cu nepotul lui Voitec”. Nu pot decât să conchid că nepotul lui Voitec a devenit o legendă urbană.

Muma lui Luis Rubiales. După finala campionatului mondial de fotbal feminin, câştigată de Spania, Luis Rubiales, preşedintele Federaţiei spaniole de fotbal, a îmbrăţişat o jucătoare şi a sărutat-o pe gură. A ieşit scandal, s-a vorbit de agresiune sexuală şi chiar de viol. Scandalul continuă, Rubiales a refuzat, până în momentul de faţă, să demisioneze. Preşedintele federaţiei a primit un sprijin neaşteptat din partea mamei sale, care i-a sărit în ajutor declarând greva foamei în semn de protest faţă de campania dusă împotriva fiului. Devotamentul matern a prevalat în raport cu solidaritatea feminină. Doamna respectivă intră în categoria mamelor aprige din fotbal (şi nu sunt puţine), care gestionează cu o mână de fier cariera odraslelor.