Amintiri despre o lume dispărută

Foarte puţini sunt cei care îl mai citesc astăzi pe Jacques de Lacretelle, care a fost un nume sonor în literatura franceză din prima jumătate a secolului trecut. A avut o viaţă lungă (născut în 1888, a murit în 1985, la 96 de ani) şi plină. A făcut studii la Cambridge şi a intrat de timpuriu în intimitatea unor mari scriitori ai vremii – Proust, Gide, Anatole France. Al doilea roman al său, Silbermann (1922) cunoaşte un frumos succes şi îi aduce premiul Femina. În 1936 intră în Academia Franceză (e, într-un fel, o tradiţie de familie: doi strămoşi ai săi fuseseră academicieni!). Scrie abundent, peste 30 de volume de proză, abandonează ficţiunea în 1947, dar publică numeroase eseuri, conferinţe şi note de călătorie. Se căsătoreşte cu o femeie sensibil mai tânără, Yolande, descendentă a lui Jean Racine… După al doilea război mondial se investeşte mult în conducerea ziarului Le Figaro. A fost, aşadar, un personaj cu numeroase relaţii şi extrem de influent în lumea literară.

O personalitate şi un univers pe care şi-a propus să le reconstituie fiica scriitorului, Anne de Lacretelle, într-o carte intitulată O întreagă lume (Tout un monde, Editions de Fallois, 2019), cu subtitlul Jacques de Lacretelle şi prietenii lui. Ea însăşi ajunsă la o vârstă înaintată (s-a născut în 1934), Anne de Lacretelle a avut veleităţi literare, spre nemulţumirea tatălui, din exces de autoritate şi, probabil, din egoism. În mod evident Anne e talentată, are o remarcabilă memorie afectivă şi excelează în portrete. Relaţia cu părintele ei nu e deloc simplă. Jacques e dominator, nu admite să fie contrariat, fiica îl desemnează prin apelativul Zeus, aproape că nu-l numeşte „tata” sau „tatăl meu”, ci „Jacques” sau „Lacretelle”. Se întreabă de altfel, de la început, dacă un copil poate scrie cu obiectivitate şi detaşare despre părinţii săi. Îi admiră, dar nu îi idealizează, e de o francheţe admirabilă în ce priveşte o serie de aspecte ale vieţii lor intime. Şi, peste toate, reconstituie – martor privilegiat – atmosfera de mare efervescenţă din interbelic şi din anii de după al doilea război.

Cartea debutează sub semnul unei prietenii care va dura timp de decenii, aceea dintre Lacretelle şi Paul Morand. Îl leagă multe lucruri, îi leagă iubirea pentru Veneţia şi admiraţia pentru Marcel Proust. De la acesta din urmă, Lacretelle primeşte, pentru primul volum (numerotat) din În căutarea timpului pierdut, o lungă dedicaţie, sub forma unei scrisori pe care Proust o ataşează volumului respectiv; dedicaţia, reprodusă de autoare la sfârşitul cărţii, este celebră printre exegeţii lui Proust şi indică o serie de „chei” de lectură a operei. Câştigând în notorietate, Lacretelle intră în cercul de la Nouvelle Revue Française şi devine un apropiat al lui André Gide. Uimitoare e, în această perioadă, dar şi mai târziu, uşurinţa cu care Lacretelle activează pe două „fronturi”, literatura şi viaţa mondenă. Intrarea în Academie îi va oferi prilejul să sprijine candidatura unor prieteni, în primul rând a lui Paul Morand, care va fi acceptat însă foarte greu, din pricina colaborării sale, în timpul războiului, cu regimul de la Vichy. Intră în scenă alte personaje memorabile – Cocteau, André Maurois, Julien Green, Maurice Druon, Jean d’Ormesson. Anne de Lacretelle povesteşte şi câteva anecdote amuzante, cum ar fi aceea despre un anume Fernand Gregh care candidase – record absolut – de 11 (unsprezece) ori până să fie primit printre „nemuritori” şi care, la al nu ştiu câtelea eşec, găsise o scuză extraordinară: „păi e normal, între timp toţi cititorii mei au murit”. La 79 de ani, Lacretelle (ce vitalitate!) este numit directorul Centrului universitar mediteranean de la Nisa, unde va invita să conferenţieze mari personalităţi culturale. Oricum, în toţi aceşti ani el însuşi străbătuse lumea în lung şi în lat, ţinând conferinţe – era, toate mărturiile concordă, un vorbitor excepţional. Către sfârşitul vieţii degringolada fizică e dureroasă: orbeşte, ţine totuşi să meargă – însoţit de Anne, desigur – la o mare expoziţie Monet, iar fiica îi descrie tablourile.

Personajul nu este însă ataşant şi nici măcar nu mi s-a părut simpatic: epoca este, dimpotrivă, fascinantă. Şi mai e ceva. Cu acea francheţe de care am amintit deja, Anne vorbeşte despre bisexualitatatea tatălui ei, despre amanţii – pianistul Jacques Février, colecţionarul Eddie Wassermann – pe care i-a avut înainte de căsătorie (deşi, foarte probabil, a mai întreţinut legături homosexuale şi după mariaj). Bisexual era şi fratele mai mare ale lui Jacques, Pierre de Lacretelle. Să mai amintesc câţi homosexuali erau în mediile literare şi artistice? Proust, Gide, Julien Green, Cocteau etc.? Sau de femeile care se închinau „cultului lui Sapho”, în aşa măsură încât Parisul de început de secol XX era supranumit „Lesbos-pe-Sena”? Or, aceşti bărbaţi şi aceste femei se comportau extrem de firesc, în contrast flagrant cu agresivitatea şi intoleranţa de care dau dovadă astăzi multe neo-feministe şi mulţi promotori dogmatici ai „studiilor de gen”. Dar despre toate astea, cu alt prilej.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor