Atacul american asupra generalului Suleimani: context, reacţii, consecinţe

„Toată lumea pare să fie foarte sigură că poate prezice consecinţele morţii lui Qassim Suleimani şi la fel de sigură că orice păreri care le contrazic pe cele proprii merită complet desconsiderate”, scrie pe Twitter Walter Russell Mead, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti americani de politică externă. Adăugînd că probabil trebuie să fi lipsit la cursurile în care s-au distribuit şi globuri de cristal pentru prezicerea viitorului. În realitate, ca de atîtea ori în trecut, suntem pe un teritoriu accidentat, cu multe speculaţii, dezinformări, distorsionări motivate politic, şi foarte puţine certitudini.

Uciderea generalului Qassim Suleimani, care era considerat de mulţi cel mai influent om din Iran după ayatolahul Ali Khamenei, a stîrnit într-adevăr un imens val de reacţii pe plan internaţional, şi în zona politică şi în cea mediatică. Convoiul în care se afla Suleimani a fost ţinta unui atac american cu o dronă Reaper, imediat după sosirea lui la Bagdad pentru o întîlnire cu şeful miliţiei shiite irakiene responsabilă pentru incendierea unei clădiri a ambasadei americane din Bagdad pe 31 decembrie şi cu un lider al mişcării teroriste Hezbollah din Liban. Ambele grupări, ca de altfel şi Hamas sau Jihadul Islamic (care pe 12 noiembrie a lansat din Gaza aproape 200 de rachete către Israel), sunt finanţate şi sprijinite logistic de către Teheran. Acest detaliu este important pentru că nu e greu de ghicit care este motivul întîlnirii convocate de generalul iranian la Teheran. De altfel oficiali de la Washington vorbesc despre planuri concrete privind atacuri ce urmau să fie iniţiate, în regiune asupra ţinte americane sau ale aliaţilor Americii. De tipul celor recente, atacul asupra militarilor americani dintr-o bază irakiană sau asupra ambasadei din Bagdad.

Multe dintre reacţiile care au urmat deşi au subliniat rolul nefast al lui Suleimani care între altele a organizat şi comandat, cel mai adesea prin intermediari de tipul grupărilor teroriste menţionate anterior, numeroase atentate în întregul areal al Orientului Mijlociu, au criticat, uneori virulent, atacul ordonat de administraţia de la Washington. Unii consideră chiar uciderea lui Suleimani drept decizia de politică externă cu cele mai mari implicaţii luată de preşedintele Trump. O apreciere probabil exagerată, luată sub impulsul momentului, într-un climat internaţional dominat totuşi de escaladarea competiţiei geopolitice dintre Statele Unite, pe de o parte, şi China şi Rusia, pe de alta. Cele mai multe critici au la bază îngrijorare privind răspunsul iranian şi teama că evenimentele ar putea scăpa de sub control ducînd la un conflict militar pe scară largă în regiune. Din acest punct de vedere scenariile catastrofale, intens circulate în spaţiul public, inclusiv la noi, au oferit o primă victorie mediatică Teheranului care pe fondul unei previzibile retorici belicoase şi revanşarde a reuşit să proiecteze o imagine supraestimată a capacităţii sale reale de a le şi pune în practică. Chiar dacă ar fi o greşeală şi subestimarea acesteia. În unele cazuri s-a ajuns la adevărate atacuri de panică precum postarea pe Twitter a actriţei americane Rose McGowan, în care îşi cerea „cu umilinţă scuze Iranului, în numele a 52% dintre americani care sunt ostaticii unui regim terorist(!)”. „Te rog să nu ne ucizi”, îşi încheia ea postarea. Acest tip de reacţii panicarde este alimentat de puncte de vedere prezente în mass media sau pe reţelele sociale care vehiculează, fără discernămînt, scenarii dintre cele mai apocaliptice, mergînd pînă la izbucnirea unui al treilea război mondial.

Alte critici sunt motivate politic, precum reacţiile unor candidaţi prezidenţiali democraţi, în frunte cu Joe Biden, Bernie Sanders sau Elisabeth Warren, care speră să exploateze politic întîmplarea. Este o ilustrare a schimbărilor majore de atitudine din rîndul clasei politice americane care cu două-trei decenii în urmă avea grijă să evite pe cît posibil politizarea subiectelor din zona de securitate şi politică externă. Cît despre criticile dintr-o bună parte a mass media americane, preponderent liberală, acestea sunt alimentate de antipatia profundă faţă de Donald Trump. De regulă se ignoră contextul, neimputabil lui Trump. Faptul că s-a ajuns aici după o a doua invazie din Irak şi că situaţia s-a deteriorat acolo dramatic, culminînd cu ocuparea unor întregi regiuni de către ISIS, după retragerea prea grăbită a trupelor americane din Irak de către administraţia Obama. Pe acest fond Iranul a avut prilejul să intervină militar şi să-şi consolideze astfel influenţa în Irak. După ce a fost criticat, cu destulă îndreptăţire, pentru retragerea din Siria şi abandonarea kurzilor în faţa ofensivei turce, acum Trump este criticat că se implică prea mult în regiune şi provoacă excesiv Iranul.

În această capcană a căzut şi senatorul democrat Chris Murphy, membru în Comisia de Politică Externă, ale cărui declaraţii contradictorii oferă o mostră tipică de ipocrizie politică. După atacul din ziua de Anul Nou asupra ambasadei americane de la Bagdad el scria pe Twitter: “Atacul asupra ambasadei noastre din Bagdad este oribil, dar previzibil. Trump a făcut America neputincioasă în Orientul Mijlociu. Nimeni nu se teme de noi, nimeni nu ne ascultă. America s-a ascuns în camere securizate sperînd că oamenii răi se vor evapora. Ce ruşine”. Iar pe 3 ianuarie, plecînd de la anunţul lui Erdogan privind implicarea militară a Turciei în Libia se plîngea din nou: „Erdogan ne-a ignorat în Siria şi acum va face acelaşi lucru în Libia. Nimeni nu se mai teme de noi. Nimeni nu ne ascultă “. Pentru ca după atacul asupra lui Suleimani, pe care îl califică drept un „asasinat” să scrie că “neoconii ar trebui să amintească că cele mai grave greşeli ale marilor puteri sunt atunci când acţionează militar în locuri complicate, cu puţini prieteni, fără a ţine cont de consecinţe”.

Interesant însă, decizia lui Donald Trump este criticată şi de pe cealaltă parte a baricadei ideologice, la Fox News. Cei care o fac doresc ca Statele Unite să se implice mult mai puţin pe plan extern, mai ales în zone complicate ca Orientul Mijlociu, să se concentreze pe problemele interne, aşa după cum, spun ei, preşedintele a promis în timpul campaniei electorale din 2016. În timp ce alte voci, multe favorabile actualei administraţii, susţin, că diminuarea implicării prezenţei americane în anumite regiuni, precum Orientul Mijlociu, este impusă de necesitatea concentrării asupra competiţiei geopolitice cu China obiectiv care devine mult mai dificil de îndeplinit dacă se recurge la gesturi radicale precum eliminarea lui Suleimani. Numai că, după cum spunea cineva parafrazînd o frază celebră, chiar dacă Statele Unite nu sunt interesante în Orientul Mijlociu acesta este interesat în Statele Unite, din cauza strînselor legături şi condiţionări istorice, chiar dacă în prezent Washingtonul, spre deosebire de Beijing, nu este direct dependent de livrările de petrol din Golf.

În mod previzibil au apărut şi critici din partea unor foşti înalţi oficiali ai fostei administraţii. Precum Susan Rice, fost consilier pentru securitate naţională al lui Barack Obama, care într-un articol apărut în The New York Times invocă spectrul unui posibil „conflict generalizat” cu Iranul. E totuşi greu de crezut că Iranul, extrem de şubred în plan economic, îşi poate permite un astfel de conflict, sunt de părere alţi analişti. Care cred că sunt mai degrabă de aşteptat atacuri teroriste sau chiar încercări de luare de ostatici, eventual sechestrări de nave aşa cum s-a întîmplat recent în Golf. Însă Susan Rice are desigur dreptate atunci cînd spune că în principal din raţiuni interne Teheranul are nevoie de nevoie de acţiuni de revanşă spectaculoase. La fel, aprecierea ei că deşi asasinarea generalului Suleimani este justificată ca gest de auto-apărare asta nu înseamnă că este şi o decizie „înţeleaptă din punct de vedere strategic” nu este lipsită de substanţă. Pentru că deşi a avut o serie de decizii corecte în materie de politică externă, de exemplu în relaţia cu China, aspect tratat în mod inconsistent, chiar naiv, de Barack Obama, Donald Trump nu a lăsat impresia că are o viziune strategică coerentă în alte situaţii.

Are America o strategie realistă pentru Orientul Mijlociu?

Damir Marusic, editorul executiv al influentei publicaţii The American Interest, face în acest context o observaţie importantă. Aceea că întreaga situaţie trebuie judecată din perspectiva intereselor strategice americane în regiune şi analizării consecinţelor geopolitice mai degrabă decît în termeni moralişti şi legalişti, care fac imediat trimitere la cadrul instituţional al actualei ordini internaţionale, una dintre pistele pe care încearcă unii să ducă discuţia. Această ultimă abordare ilustrează maniera naivă, complet ruptă de realitate, de a privi lucrurile din acest unghi, în contradicţie cu toate evoluţiile majore din trecut din istorie. Normele, legislaţia internaţională, la care se face trimitere nu au contat deloc atunci cînd Kremlinul a decis să se implice în Ucraina, în regiunea Donbas, sau să anexeze Crimeea. La fel cum China a ignorat cu totul decizia Tribunalului Internaţional care a condamnat comportamentul său agresiv în Marea Chinei de Sud. Sau şi atunci cînd s-a decis intervenţia NATO în Kosovo. Profesorul indian Brahma Chellaney consideră naive regretele celor care deplîng erodarea actualei ordini globale. Legea internaţională este astăzi „puternică în raport cu cei fără putere şi neputincioasă în faţa celor puternici”. „Atîta timp cît va supravieţui actuala ordine globală va rămîne doar un cadru pentru promovarea intereselor naţionale”, scrie Chellaney în Project Syndicate. El face în special trimitere explicită la acţiunile Chinei care ignoră orice decizii sau demersuri care îi afectează interesele sale naţionale.

Relevantă din această perspectivă este eticheta de „asasinat” utilizată nu doar de socialiştii democraţi ci şi de senatorul Chris Murphy pentru a descrie atacul asupra lui Suleimani. La fel, în Marea Britanie Jeremy Corbyn se declară preocupat de „asasinarea lui Suleimani” deşi, de pildă, nu a avut anterior nici o reacţie după atacul asupra Ambasadei Americane din Bagdad şi în general nici una după repetatele acţiuni agresive şi atentate din regiune orchestrate sub baghetă iraniană. E adevărat, generalul Suleimani, deţinea o înaltă poziţie oficială în structurile militare de la Teheran. Însă Suleimani nu coordona din culise acţiuni împotriva Americii sau Israelului şi nici nu se afla la Bagdad, alături de reprezentantul unei grupări teroriste ca Hezbollah, în calitate de general, de comandant militar al unei ţări suverane, aşa după cum îl descriu cei care pun eticheta de asasinat, ci în calitatea sa de arhitect al unei reţele de grupări teroriste care acţionează împotriva unor ţinte fixate la Teheran, inclusiv americane.

Este interesant că în Europa au fost reacţii destul de ponderate, din care cel puţin la nivel oficial, au lipsit critici explicite la adresa Statelor Unite pentru uciderea lui Suleimani. De pildă Annegret Kramp-Karrenbauer, ministrul apărării de la Berlin şi succesorul oficial al cancelarului Angela Merkel, a declarat că Statele Unite au acţionat singure dar „Suleimani a fost responsabil pentru exportul de teroare şi violenţă”. Semnificativ este şi faptul că Germania a anunţat nu intenţionează să-şi retragă militarii prezenţi în Irak sub comandă americană chiar dacă nici nu doreşte să sporească efectivele. Iar la Londra ministrul de externe Dominic Raab l-a caracterizat pe generalul iranian drept o „ameninţare regională” subliniind că Statele Unite aveau tot dreptul să se apere. Pe acest fond europenii încearcă să calmeze situaţia. Heiko Maas, ministrul de externe german, a declarat ziarului Bild am Sonntag că încearcă să intre în discuţii directe cu Teheranul, subliniind şi că este în contact cu omologii săi din Marea Britanie şi Franţa şi cu Mike Pompeo la Washington. Cu şanse destul reduse de reuşită, pentru că pe acest fond la Teheran au ascendent în prezent vocile radicale, din zona ayatolahului Ali Khamenei şi a celor din Garda Islamică Republicană, aflată în trecut sub comanda lui Suleimani.

Dilemele americane faţă de tipul de reacţie după acţiunile provocatoare orchestrate sub coordonarea lui Suleimani

Este evident că situaţia din regiune este una complicată, că pot fi consecinţe serioase, dar e greu de înţeles ce i-ar putea pînă la urmă mulţumi pe cei cei care au probleme şi cu inacţiunea Statelor Unite în Orientul Mijlociu dar şi cu „prea multă acţiune” în cazul atacului asupra lui Suleimani. Atacul vine după o mulţime de provocări iraniene, de la drona americană doborîtă în Golf şi atacurile împotriva unei mari rafinării din Arabia Saudită la un atac cu rachete întreprins asupra militarilor americani aflaţi într-o bază din Irak, culminînd cu atacul asupra ambasadei de la Bagdad. Şi pe fondul unei viitoare amplificări masive a acestora, după cum susţine Pentagonul şi Departamentul de Stat. De altfel, e de presupus că chiar întîlnirea de la Bagdad nu era una în care urma să se discute planuri de pace ci exact acest fel de acţiuni. În aceste condiţii americanii s-au aflat în faţa a două mari opţiuni, ambele purtătoare de riscuri considerabile:

Să nu reacţioneze, decît minimal, lăsîndu-i astfel pe iranieni să înţeleagă că sunt paralizaţi de frica unui conflict mai amplu, ceea ce ar fi încurajat Teheranul să întreprindă acţiuni şi mai radicale, obiectivul final fiind ca Statele Unite să părăsească Irakul, care ar trece astfel sub controlul nemijlocit al Teheranului (care mai este implicat direct şi în Siria şi este prezent în Liban, prin Hezbollah). Un element suplimentar fiind impactul geopolitic mai larg al unei Americi care ar fi fost umilită de Teheran, situaţie deplînsă anterior chiar de către cei care critică astăzi Casa Albă pentru atacul împotriva lui Suleimani.

Să reacţioneze de o manieră semnificativă, de mare impact, pentru a le transmite iranienilor că vor suferi contralovituri severe dacă continuă pe această linie, cu asumarea riscului izbucnirii unui conflict major în regiune care poate scăpa de sub control. Să nu uităm totuşi că pînă acum Casa Alba a acţionat extrem de reţinut. Ca atunci cînd preşedintele a oprit în ultimul moment un atac de represalii după ce iranienii doborîseră o drona de observaţie din Golf. De aceea s-a considerat probabil că a merge în continuare pe aceeaşi linie nu ar face decît să dea semnale greşite la Teheran, să încurajeze Iranul să escaladeze acţiunile destabilizatoare din Orientul Mijlociu.

Casa Albă susţine că a acţionat sub presiunea unor informaţii relevante privind atacuri iminente plănuite de Suleimani probabil şi sub impulsul unor consilieri îngrijoraţi de imaginea de ezitare şi slăbiciune pe care o proiecta administraţia, o dovadă fiind chiar postările pe Twitter ale senatorului Murphy dinaintea uciderii lui Suleimani. Făcînd acest pas Donald Trump îşi asumă riscuri considerabile, mai mari decît potenţialele beneficii, dacă situaţia se deteriorează masiv.

Consecinţe: posibili cîştigători şi perdanţi

În această atmosferă încinsă au apărut imediat tot felul de speculaţii, unele cu trimitere la atentatul de la Sarajevo care a dus la declanşarea Primului Război Mondial. Dar este o teorie greu de susţinut. Din mai multe motive. Primul este acela că Beijingul este puternic dependent de livrările de petrol din Golf, deci va încerca să tempereze eventuale acţiuni prea riscante ale Iranului. Ruşii ar putea beneficia de creşterea preţului petrolului, deja vizibilă, însă nici ei nu au interes să provoace o explozie de violenţă într-o regiune apropiată. Ar fi prea riscant. În plus, în ciuda retoricii belicoase, de altfel previzibile, pe care o auzim în acest zile, Iranul nu se află nici el chiar în situaţia de a risca un conflict pe scară mare cu America. Situaţia din ţară este tensionată. Autorităţile au fost nevoite să intervină brutal pentru a reprima demonstraţii de protest provocate de mizeria generalizată. În scenele difuzate de canalele internaţionale de ştiri care au preluat o transmisiune de la o adunare de comemorare a lui Suleimani şi de condamnare a Statelor Unite, pigmentată cu ameninţări cu represalii, se puteau vedea feţe care aduceau aminte mai degrabă de marile adunări populare de pe vremea lui Ceauşescu, cu oameni relativ apatici. La nivelul populaţiei domneşte destulă nemulţumire faţă de corupţia generalizată din ţară, din rîndul clerului musulman şi a gărzilor revoluţionare, aflate sub comanda lui Suleimani. Nu este deloc sigur, dincolo de propaganda oficială, nici că moartea lui Suleimani va genera un mare val de unitate şi patriotism. Să nu uită că tot trupele comandate de Suleimani au fost cele care au reprimat în sînge demonstraţiile împotriva regimului. După cum populaţia este nemulţumită şi din cauza sumelor imense cheltuite pentru acţiunile militare din afara Iranului, în Siria, în Yemen, în Liban, Gaza sau Irak, sau pentru finanţarea clientelei formată din mişcările teroriste din regiune sprijinite de către Teheran. În mod ironic, tabăra din jurul preşedintelui Hassan Rouhani, inclusiv ministrul de externe Javad Zarif, foarte popular în Europa, deşi la nivel oficial lansează declaraţii dure priveşte probabil cu satisfacţie dispariţia lui Suleimani, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai săi pe plan intern chiar dacă escaladarea tensiunilor din regiune ar putea favoriza pe moment linia mai dură a regimului.

Pe de altă parte, dispariţia generalului Suleimani convine şi Rusiei şi Turciei care speră că aceasta va afecta capacitatea Teheranului de a-şi extinde şi consolida dominaţia în Orientul Mijlociu. Pentru că deşi au colaborat în Siria cu Iranul Rusia şi mai ales Turcia sunt în competiţie cu acesta pentru influenţă în regiune. Sigur, cu toate acestea, nu se ştie niciodată, se pot întîmpla evenimente neprevăzute care pot scăpa de sub control. În plus, şi aici poate interveni o problemă majoră pentru Casa Albă, există riscul ca sub presiunea Teheranului Parlamentul de la Bagdad să decidă încetarea acordului de securitate semnat cu Statele Unite şi să ceară retragerea trupelor americane din ţară. Suntem pînă la urmă pe un teritoriu extrem de fluid.

Însă dincolo de asta, dacă tot e să facem incursiuni în istorie, dilemele provocate de decizia de lansa un atac asupra lui Suleimani pot fi văzute şi comparîndu-le cu decizia lui Chamberlain de a nu-l provoca pe Hitler, în speranţa că în acest fel se va ajunge la pace în Europa. A fost doar o iluzie. La fel ca aceea în legătură cu Iranul. Iluzia celor convinşi că acordul nuclear cu Iranul va tempera comportamentul Iranului transformîndu-l într-un actor internaţional responsabil. Iluzii care s-au dovedit, ca multe altele, profund naive. Un studiu întreprins de IISS (International Institute for Strategic Studies), „Iran’s Network of Influence”, privitor la reţeaua de influenţă pusă la punct de Iran în Orientul Mijlociu, în principal sub coordonarea lui Suleimani în ultimii zece ani, relevă că aceasta i-a adus Iranului „mai mult prestigiu şi mai multă influenţă regională decît programul său nuclear sau cel de dezvoltare a rachetelor balistice”. Este neclar în ce măsură dispariţia lui Suleimani va afecta acest formidabil atu regional al Teheranului. Însă e cert că realitatea de pe teren le-a dat dreptate celor care au considerat că prin excluderea completă a acestei reţele cît şi a programului balistic acordul nuclear cu Iranul, care a provocat atîtea tensiuni transatlantice, a lăsat nerezolvată în mare parte provocarea reprezentată de Iran nu doar în regiune ci şi pe plan global.

Publicitate și alte recomandări video