Basmul de marmură albă

Am străbătut deşertul Karakum vreme de peste 10 ore pe un drum infernal, care fusese cândva o cale modernă contruită pe vremea lui Brejnev. Dar cum Turkmenistanul exportă gazele prin conducte către Marea Caspică şi mai departe, şoseaua spre nord a devenit inutilă şi lăsată în paragină. Dacă traversam deşertul off road, ar fi fost cu certitudine mai simplu. Însoţitorul nostru se străduieşte să ne asigure că vom ajunge curând în miraculosul Aşgabat, care merită tot sacrificiul zbuciumului pe cel mai infernal drum pe care am mers vreodată. Facem o escală de o noapte într-o iurtă la Poarta Iadului, nu departe de capitală. În anul 1973, scoarţa pământului s-a prăbuşit, scoţând la iveală un zăcământ de gaz care de atunci arde neîntrerupt. Aşa a devenit o atracţie turistică. Iadul va fi arătând aşa, devreme ce a primit numele lui. La porţile capitalei, misiunea lui Ilia s-a încheiat, fiind preluaţi de o maşină luxoasă şi un tânăr turkmen care ne anunţa că va fi ghidul nostru. Era mai mult decât atât, aveam să ne convingem curând, deoarece nu ne-a slăbit nicio clipă. Am intrat în capitală la primele ore ale dimineţii. Din infernul şoselei iadului şi deşertul arid, populat doar de animale sălbatice intram într-o oază mirifică. Oraşul alb străluceşte sub razele soarelui. Aspersoarele funcţionează non-stop, iar verdele gazonului este incredibil de crud. Bulevarde largi de vrednică amintire sovietică au fost ridicate în deceniile de independenţă. La fel şi clădirile placate integral cu marmură albă. Prin puterea de neclintit a legii, albul e singura culoare admisă în cetate. Clădirile oficiale şi blocurile de locuinţe, moscheile şi chiar staţiile de autobuz sunt construite din marmură albă. Simbol al vredniciei conducătorilor. Dar şi toate maşinile din capitală sunt albe. Singura excepţie este auriul de pe cupolele moscheilor şi nenumăratele statui înfăţişându-i pe eroii legendari din vechime, dar mai ales pe cei recenţi. De ce această desfăşurare incredibilă de alb? Pentru că se poate, eşti înclinat să crezi. Curând vei înţelege că stăpânii aşa vor să îşi demonstreze unicitatea şi măreţia: prin uniformitate infailibilă şi control psihologic subliminal. Domnia exclusivă a albului marmurei este o demonstraţie de voinţă de neclintit. Cu alte cuvinte, dacă vrei şi eşti vrednic, aşa cum sunt conducătorii, poţi să faci minuni. Iar cultul minunilor ţine poporul aproape de conducători, încolonat şi cuminte. Oraşul alb este concretizarea materială a discursului politic oficial de mână forte. Este legitimarea lui ideologică şi povestea lui de succes. Poporul asiatic iubeşte basmul din vremuri străvechi. Pentru că basmul boicotează realitatea cotidiană, dar şi istoria, substituindu-li-se.

Dar unde este poporul care trăieşte în acest basm de marmură albă? Oricât mă străduiesc nu văd oamenii cetăţii. Pe străzile largi circulă leneşe autobuze şi limuzine de lux albe. Sunt atât de puţini încât te întrebi pentru ce au fost construite bulevarde atât de largi ca la Moscova. Iar scena se va repeta în toate cele patru zile cât ni s-a permis să locuim în basm.

Întreg oraşul este nou. Clădirile vechi au fost distruse într-un cutremur devastator în anul 1948, iar cele care au supravieţuit au fost demolate pentru a înălţa oraşul de marmură. Visul dintotdeauna al dictatorilor a fost acela al uniformităţii şi al alinierii. Tot sub imperiul puternicelor impresii asiatice, Ceauşescu a visat şi el un oraş nou, cu grandioase clădiri, bulevarde largi şi cetăţeni aliniaţi pentru procesiunile de glorificare a conducătorilor. Visul basmului ne-a bântuit şi încă ne mai bântuie pe unii dintre noi.

Dar la Aşgabat sultanul are bani cu nemiluita din vânzarea gazelor naturale. Iar basmul s-a împlinit în doar câteva decenii. Şi poporul e fericit să trăiască basmul şi să-şi aplaude eroii salvatori. Fostul preşedinte Niiazov, părintele fondator al noii naţiuni este înfăţişat într-o statuie uriaşă, după modelul celei a lui Petru cel Mare de la Sankt Petersburg, dar de un ordin de mărime multiplicat cu 10.

Limuzina însoţită de atoate-veghetorul nostru opreşte în faţa unei clădiri futuriste, ca o farfurie zburătoare. Am crezut că ne-a condus la un muzeu. În realitate era chiar hotelul în care eram găzduiţi. Intrăm şi noi astfel în basm: interiorul din marmură albă, camerele uriaşe, stofe de brocart de culoare albă. Dar unde sunt oamenii? Suntem practic singurii turişti din farfuria zburătoare. De altfel nu am mai întâlnit aproape niciun turist străin.

Dar în oraşul alb nu poţi vizita nimic din proprie iniţiativă. Îngerul nostru păzitor ne însoţeşte pretutindeni, fără să ne slăbească o clipă: la restaurant, la mall, la memorial, la bazar, la Marea Moschee, la Muzeul Naţional ori la Cetatea Nisa din apropiere, întemeiată de Alexandru Macedon.

Seara, viaţa oraşului se animă brusc. Mall-urile şi restaurantele sunt pline, nu lipsesc nici prostituatele de lux, iar poporul pare fericit. Cum ar putea fi altfel în lumea basmului alb în care stăpânii au grijă ca poporului cuminte să îi fie bine? Doar conducătorii au legiferat să nu existe contestaţii, scoţând opoziţia în afara legii. Ce şi-ar mai putea dori poporul cuminţit? Cumva libertate de gândire? Dar la ce foloseşte aceasta, atunci când conducătorul suprem, reprezentat pretutindeni în poze uriaşe, are grijă de fericirea poporului? Şi cine a spus că poporul iubeşte libertatea? Nu, el iubeşte ordinea! Acesta este darul Asiei şi filosofia ei politică. La Aşgabat înţelegi asta la fel de bine ca la Phenian. Iar Bucureştiul a fost la un pas să se alinieze aştrilor asiatici.

La Aşgabat, oamenii fericiţi locuiesc în apartamente de marmură, la preţuri care sfidează concurenţa. Nu am avut cum să verificăm, dar însoţitorul nostru ne asigură că un apartament generos din marmura albă costă 50.000 de dolari, iar o casă cu etaj, tot din marmură, cam 200.000. Dar cum este viaţa reală din basmul alb nu am reuşit să aflăm, pentru că nu a intrat în program, orice contact direct cu localnicii fiind aproape imposibil. Pentru că ţara este un ţarc imens cu garduri poleite în care orice idee de contestaţie este interzisă prin lege. Am avut sentimentul că Aşgabatul este o seră imensă în care trăiesc oameni cu ADN nepământean.

Am intrat în Turkmenistan prin deşertul Karakum şi un fel de Poartă a Iadului, iar în final am ieşit prin luxosul aeroport internaţional în formă de vultur în zbor, acoperit de o cupolă luminată de mii de becuri. Ieşeam dintr-un basm absurd în care nu am reuşit să aflăm mai nimic despre viaţa reală a oamenilor. De fapt, nici nu am cunoscut oameni reali, ci interpuşi selectaţi anume. Iar Turkmenistanul este o secvenţă palpabilă a idealului asiatic despre viaţă şi lume.

Mihai Dorin este istoric şi publicist