Biberonul

Era o casă obişnuită, alcătuită din trei camere relativ mici – care însă atunci mi se părea de dimensiuni impresionante – legate între ele de un hol, în care se afla amplasată o scară ce urca în pod. Podul era un spaţiu aproape somnambulic, unde puteai găsi tot felul de lucruri şi de fiinţe, ca de altfel şi locul strâmt de sub pat: mosoare de aţă, ciorapi desperecheaţi şi tot felul de încălţăminte fără talpă. Acolo se afla un cufăr, pe care ai mei, nu ştiu de ce, îl umpleau vara, după ce trecea treieratul, cu grâu, şi cu secară. Îmi plăcea seara, când urcam tremurând de frică în pod, să cern în palme boabele de grâu şi să privesc firele de praf ce se ridicau din cufăr rotindu-se în lumina dulce a amurgului de vară.

Acolo, tot vânturând grâul, am dat peste nişte poze vechi, iconiţe, ceasloave, cruci, dar şi peste o groază de bancnote cu chipul regelui Mihai şi cel al regelui Ferdinand, bancnote ieşite din uz după prima reforma monetară operată de regimul Petru Groza în anul 1947. Imediat după război, banii se devalorizau atât de repede, încât te duceai la piaţă sau la băcănie cu roaba sau căruţa. Am găsit, în fundul cufărului, pe lângă bancnote vechi, şi o mulţime de monede de argint, adunate în fişicuri şi învelite în hârtie de ziar. După reforma monetară, banii aceştia nu mai aveau valoare. Lumea însă îi mai păstra, sperând că regimul comunist va fi răsturnat la putere de către americani, şi că România va redeveni regat. Nu s-a întâmplat acest lucru nici după zece, nici după cincisprezece ani, astfel că banii vechi s-au transformat în pleavă.

Alături de bani devalorizaţi am găsit în lada de zestre, în despărţitura unde ai mei ţineau secara – şi bani noi. Destul de mulţi. De cinci, de zece şi de douăzeci şi cinci şi, dacă nu mă înşel, de o sută de lei. Banii noi miroseau altfel decât cei vechi. Bancnotele erau mai mici, dar mirosul mult mai ispititor. Deşi mă tentau, nu m-am atins de ei. Fratele meu însă nu a rezistat ispitei şi a început să sustragă la început sume mici, apoi sume din ce în ce mai mari din cufăr. Din banii sustraşi îşi cumpăra bomboane, biscuiţi şi stilouri. Atunci stilourile erau o raritate şi costau destul de scump. Nu ştiu cât a durat toată povestea, ştiu doar că într-o duminică ai mei au descoperit frauda, şi fratele meu a încasat-o rău de tot. Eu însă nu am păţit nimic. La drept vorbind, nici nu mă atinsesem de bani. Şi dacă m-aş fi atins, nu aş fi ştiut ce să fac cu ei. Pentru mine banii erau ca frunzele. Noi, cei mai mici, ne urcam în copaci şi culegeam frunze, spunând că sunt bani. Când culegeam suficient de multe, mergeam la pârâu şi le aruncam în apă.

În pod însă nu erau numai bani, ci era şi necuratul. Încălţat în cizme roşii cu pinteni, noaptea necuratul se plimba ţanţoş prin pod, strivind câteodată câte un şoricel ce dădea târcoale chiţcăind pe acolo, uneori însă îşi făcea simţită prezenţa şi sub pat, scoţând sunete ciudate. Îi auzeam paşii, în special noaptea, când dormeam singur în cămăruţa mea. Necuratul îşi făcea rondul băcănind din tocuri, până se crăpa de ziuă. La primul cântat al cocoşilor, când duhul lui se subţia, făcând un ultim efort, diavolul se căţăra pe hornul casei, striga şi el de trei ori cucurigu, acompaniind cocoşii, după care, bătând din aripi surde, se destrăma lăsând în urmă urme de cenuşă sinilie, urât mirositoare.

Desigur casa copilăriei mele a dispărut de mult. În locul ei a rămas doar amintirea şi dorinţa mea de a o revedea în fiecare primăvară. Ceea ce nu se întâmplă însă decât arareori, o dată la un deceniu sau poate şi mai rar. Căci la fiecare încercare a mea de a mă întoarce în trecut şi a-mi retrăiri copilăria intervine neprevăzutul. Nu mai ştiu ce reprezintă pentru mine azi casa mea natală, trăiesc însă din când în când nostalgia ei. De aceea eu o văd doar în vis, iar în ultima vreme nici în vis. N-o mai revăd, nici primăvara, nici vara, nici într-un alt anotimp. Căci de fiecare dată când mă pregătesc să mă întorc în casa unde am copilărit, întotdeauna ceva îmi stă împotrivă. Probabil că starea mea lăuntrică, nostalgia după anii copilăriei, înstrăinarea şi teama de-a regăsi altceva, un alt sat, alţi oameni decât cei pe care i-am cunoscut se conjugă cu forţele naturii şi aduc din senin tunete şi fulgere, ploi, rupere de nouri, pandemii, războaie crâncene şi alte nenorociri.

Primăvara sunt inundaţii, vara se repară calea ferată, avariată de lipsa fondurilor, pe care se circulă atât de dificil, încât, vorba cuiva, ajungi mai repede pe un alt continent, decât într-o localitate situată la marginea ţării; toamna se culeg roadele şi nimeni nu are timp pentru tine, iar iarna fie că bântuie viscolul, fie că Dumnezeu ştie ce se mai întâmplă, că se iveşte o piedică neaşteptată, o întâmplare imprevizibilă, care în ultima clipă mă opreşte din drum. Nu sunt superstiţios din fire, dar am impresia că necuratul, nu a dispărut de acolo, cu toate că în locul casei noastre se înalţă azi un alt locaş, mult mai impunător, ci luându-şi avântul de pe umbra vechiului acoperiş, zboară cât ai clipi din ochi, ajungând din locul drag unde mi-am petrecut copilăria, în locul unde stau acum, vârându-şi coada în treburile mele, împiedicându-mă să ajung pe plaiurile mele natale, să pun piciorul pe pământul drag, unde am văzut pentru prima dată, oho, acum cu atâta timp în urmă, lumina zilei, pământul din care mi-am sorbit odată cu laptele matern slăbiciunea şi forţa de-a exista, de-a trece peste toate opreliştile şi a merge înainte orice s-ar întâmpla.

De multe ori când închid ochii, mă văd stând pe cuptor, cu biberonul în gură, cioplind o bucată de lemn sau bătând barabana într-o tingire goală. Ţin minte foarte bine această scenă. Era spre primăvară. Priveam pe geam şi vedeam cum ţurţurii se topesc sub streaşină. Vedeam şi şura. Vedeam şi câinele roşcat – un câine mic şi râu, Şarik – ce se zbătea în lanţ. Vedeam şi chipul triunghiular al mamei, încadrat într-un batic roşu, cu picăţele albe, aplecat peste albia de rufe. Acest batic mama trebuia să-l poarte de dimineaţa până seara, altfel făceam crize. N-o suportam decât îmbrobodită astfel. Baticul acesta o făcea să fie frumoasă. Dacă şi-l schimba, chipul mamei se contorsiona, căpătând trăsături îngrozitoare. A trebuit să-l poarte ani de zile, până când m-am obişnuit s-o văd altfel decât împodobită cu acest batic. Cu un alt batic pe cap, mama avea un chip străin. La un moment dat, pe uşa a intrat tata, aducând miros de zăpadă în cămăruţa care ne servea şi de bucătărie, şi de sufragerie. După ce şi-a dat jos cojocul, aruncându-l pe un scaun, s-a apropiat de cuptor. Era destul de bine dispus. În ochi, îi sclipea un zâmbet vesel. Văzându-mă că cioplesc un lemn, mi-a spus: Ei, tinere, dar văd, să nu-ţi fie de deochi, că te-ai mai înălţat. Mâine poimâine o să-ţi crească şi mustăţile. Ce mai tura-vura, acum te-ai făcut flăcău… Radiam de bucurie. Fără să-mi dau seama mi-am pipăit creştetul, să văd dacă într-adevăr crescusem sau ba. Cu siguranţă crescusem, altfel de ce m-ar fi lăudat tata?! Prin urmare, vezi şi singur că ai crescut… Am făcut semn din cap că da.

De vorbit vorbeam, dar nu prea bine. Slavă Domnului că ai crescut, continuă tata. Acum voi avea aici un ajutor de nădejde. Ne vei ajuta să tăiem lemne, să mergem în pădure, să aducem apă din fântână şi ţesălăm caii… Vrei? Am sărit în sus de bucurie, zicând: da, vreau! Bine, spuse tata, aşa o să facem. Mă bucur că ai să ne ajuţi… Dar uite, avem, totuşi, o problemă. Tu ai ajuns aproape flăcău. Mâine, ai să vezi, o să-ţi crească şi tuleiele şi ai să te duci la fete. Dar cum ai să apari în faţa fetelor cu biberonul în gură? Eşti băiat mare, leapădă-te de el! Am rămas uimit. Tata avea dreptate. Dar cum, cum trebuia să procedez?! Oare ar fi trebuit să-l arunc în soba încinsă?! Nici chiar aşa, spuse tata. Uite, eu am să te ajut. O să ţi-l tai cu foarfecile ăsta de croitorie, vrei? Tata era croitor de meserie. Învăţase meseria la Cernăuţi. Dar se apucase de alte treburi. Nu mai cosea nimic. Avea însă un foarfece uriaş o maşină de cusut Singer, la care meşterea din când în când. Am stat în cumpănă şi m-am gândit. Aproape mă podidea plânsul. Dar tata nu s-a lăsat, a venit mai aproape de mine şi mi-a cerut să scot biberonul din gură şi să i-l dau. Cu inima îndoită, i l-am înmânat. Între timp mama îl ruga să mă lase în pace. Dar, odată pornit, tata îşi ducea de obicei gândul până la capăt. Aşa făcut şi acum.

Tata mi-a dat biberonul înapoi. Şi faptul acesta m-a făcut să mă ruşinez. Atunci, privindu-mă galeş în ochi, tata mi-a spus: Ajută-mă, te rog. Singur nu mă descurc. Nu pot să ţin biberonul şi să-l tai. Ţine biberonul strâns în pumn. Aşa, făcu el. Acum e bine. A desfăcut apoi foarfeca şi când lamele au atins biberonul meu gălbui, m-a întrebat încă o dată: Să-l tai sau nu-l tai? Ai timp să te răzgândeşti. Am făcut semn să-l taie. Şi tata l-a tăiat. Când m-am văzut biberonul tăiat în două, întâi am râs, apoi am izbucnit în hohote de plâns. Am plâns atât de mult că aproape m-am învineţit.