Blestemul testamentului macedonskian

Scurta paralelă pe care am făcut-o între Eminescu şi Macedonski a produs o oareşicare vâlvă în lumea noastră literară. Discutând cu unii, şi cu alţii, am ajuns la concluzia că după aproape 140 de ani de la publicarea ei, nefericita epigramă a lui Macedonski stârneşte şi azi multe exagerări şi patimi. Faptul acesta m-a pus pe gânduri şi răscolind prin arhiva mea am dat peste un articol referitor la testamentul lui Macedonski.

Informaţia mi-a ajuns prin intermediul unui articol publicat de criticul Dan C. Mihăiescu, care făcând un scurt bilanţ al anului literar 2004, reproducea la sfârşitul textului un document extrem de interesant pentru istoria noastră literară: testamentul lui Macedonski, descoperit de Simona Cioculescu în arhiva „minunatului hârciog arhivar Şerban Cioculescu”.

Textul – conform afirmaţiilor făcute de d-na Simona – a fost scris (dictat?) de autorul Nopţilor nu pe patul de moarte, ci în anii tinereţii, deci cu trei decenii înaintea trecerii sale în eternitate (poetul s-a stins din viaţă pe 24 noiembrie 1920), în una din perioadele critice ale existenţei sale, anii 1888-1889, când Macedonski, pentru a putea faţă traiului zilnic, a fost nevoit să-şi vândă o parte din mobilierul şi din argintăria familiei… Criza financiară s-a suprapus peste una morală. Visurile de mărire ale poetului se spulberaseră. Cariera sa politică, la care aspirase atât de mult, trecând de la un partid la altul, era compromisă. Cariera literară, în urma publicării cunoscutei epigrame la dresa lui Eminescu, dar şi în urma altor atacuri, intrase în eclipsă. Literatorul dăduse faliment. Revista era trimisă înapoi la redacţie de abonaţi. Macedonski trăia parcă sub imperiul unui crunt blestem.

Toate îi merg de-a-ndoselea. Nimic nu se leagă. Cercurile aristocratice, asupra cărora avea o mare influenta Titu Maiorescu, mentorul Junimii, şi adversarul de idei al lui Macedonski, nu-l mai sprijineau. O parte dintre discipoli îl părăsesc. Macedonski se simte un paria, un ostracizat. Aceasta nu-l împiedică să se considere în continuare, după cum afirmă George Călinescu, „cel mai mare poet al ţării şi cel mai mare artist”, neînţeles de contemporani. „Tânărul înalt, cu părul lung şi ondulat – blond – cu voce dulce”, cum se autodefineşte, rămâne neclintit în credinţa sa: „El creşte, pe când ceilalţi scad. Versurile sale se fac de diamant.”

De fapt, realitatea era alta. Pentru un timp, steaua lui Macedonski păleşte, iar cea a lui Eminescu, adversarul său, explodează pe cerul poeziei române. În acest context trebuie înţeles şi testamentul său din acei ani întunecaţi ai existenţei sale.

Tonul acestei Ultime voinţe atinge vibraţii apocaliptice. Dezamăgirea şi indignarea de care e cuprins poetul au ceva din măreţia profeţilor biblici, care vesteau pieirea Israelului. Voi cita câteva fragmente din insolitul său testament: „Simţindu-mi moartea apropiată, pun sub pavăza lui Dumnezeu pe copiii mei prea iubiţi cu credinţă că el le va fi mai folositor decât le-am fost eu. Rog pe prea iubita mea consoartă să nu-i înveţe carte multă, ci să caute să-i îndemâneze la un meşteşug, oricare ar fi el, spre a putea să-şi câştige hrana în orice ţară. De la copiii mei preaiubiţi cer, când ei vor fi vârstnici să părăsească ţara unde am suferit şi să caute să-şi facă o patrie nouă.”

(În paranteză fie spus, îndemnul lui Macedonski depăşeşte timpul în care a fost pronunţat, prefigurând realitatea zilelor noastre la o scară mult mai mare. Astăzi pământul patriei pare blestemat, tinerii îl părăsesc, căutându-şi rost pe meleaguri străine. Din punct de vedere statistic, România a pierdut, în trei decenii de la revoluţie, aproape 25% din forţa sa de muncă. E ca şi cum populaţia unei întregi provincii româneşti s-ar fi evaporat peste hotare. În acest sens, blestemul testamentului macedonskian pare astăzi mai actual decât oricând.)

Dar să revenim la subiect: îmbătat de propriile sale poveţe, Macedonski se cufundă din ce în ce mai mult în disperare, care pare să nu cunoască margini.

„Regret că versurile mele le-am scris în româneşte, dar am fost născut şi crescut aici şi mi-am iubit ţara mai presus de mine.”

Posedând, după cum afirma poetul, tăria diamantelor, poeziile sale aveau să înfrunte eternitatea. „Nu cer distrugerea lor, pentru că va veni poate o zi – scria el -, când modul cum am înţeles frumosul, va fi folositor pentru înălţarea inimilor.”

Dacă urmaşilor săi le lasă „cu limbă de moarte” să-şi găsească o nouă patrie, României îi doreşte binele suprem, cu toate că l-a „adăpat cu amar” şi a fost pentru el „o mamă cu adevărat vitregă”. Orgoliul şi cabotinismul poetului merg mână în mână, construind o lume plină de fantasme, în care domnesc ingratitudinea şi neînţelegerea umană.

În Ultime voinţe, Macedonski se comportă asemenea unui Don Quijote orbit cu totul de crezul său. El respinge toate posibilele onoruri pe care i le-ar putea aduce ingrata societate. „Voi să fiu înmormântat cu simplitate, dar dupe toate poruncile bisericeşti. Mor crezând în Dumnezeu şi viaţa viitoare, vecinic reînnoită prin moarte. Nu voiesc nici o delegaţiune oficială, nici delegaţiuni de studenţi. Blestem, murind, pe regele şi pe coroboratorii lui neam de neam. Iert pe cei ce mi-au făcut rău, dar plec dispreţuindu-i… Nu voesc bani ministerului pentru înmormântarea mea. Mulţumesc celor cari nu m-au lăsat să mor cu desăvârşire de foame, căci au fost zile când nici eu, nici consoarta mea, nici copiii mei, n-am mâncat până seară.”

Partea aceasta din testament, excluzând referiri la sărăcia lucie în care au trăit Macedonski şi familia sa, aminteşte, prin resemnarea de care dă dovadă poetul, de poezia Mai am un singur dor de Eminescu, poezie care poate fi considerată şi ea un testament.

Macedonski regretă, de asemenea, că nu le-a „făcut mamei preaiubite” şi „alor săi” o viaţă mai fericită şi-i roagă pe fiii săi Alexandru şi Nikita, „îngerii mei prea slăviţi”, să creadă că nu a murit şi că sufletul său vecinic „va veghea asupra lor şi le va insufla binele”.

Autorul Nopţii de decemvrie nu uită să dea dispoziţii şi în ceea ce priveşte locul unde ar trebui să fie înmormântat. Dacă patria l-a respins, comportându-se ca o mamă vitregă, nici el nu vrea s-o întineze cu rămăşiţele sale pământeşti, drept care cere să fie înhumat într-o altă ţară: „Doresc ca corpul meu, sau dacă nu se va putea aceasta din cauze materiale, ca rămăşiţele mele să fie ridicate mai târziu afară din pământul românesc.”

Macedonski nu precizează în testament locul unde ar fi dorit să fie înmormântat. Ţinând cont că generalul Alexandru Macedonski, tatăl poetului, care descindea dintr-o familie balcanică, şi-a construit o genealogie princiară, insinuând că ar descinde dintr-o ramură a familiei Biberstein-Rogala-Geiadeski, ce domnise în Lituania, putem presupune că autorul Nopţilor ar fi dorit să fie înmormântat în cripta „strămoşilor” săi.

Văzând că prezentul îl ignoră, poetul se lasă cufundat în trecut şi viitor, construindu-şi în timpul vieţii un sanctuar somptuos, demn de un Ramses sau un Tutankamon. Iată cum arată, de pildă, dormitorul său: „Patul era înălţat pe câteva trepte, faţa în faţă cu uşa de la intrare. În unghiurile odăii, câte o sprijinitoare de abanos încrucişată cu fir de argint şi încărcată cu vase de porţelan, conţinea plantele cele mai rare şi umplea aerul cu nişte parfumuri îmbătătoare… Între două ferestre, o colosală oglindă de Veneţia, cobora din tavan până jos, în pervazurile ei de argint şi, de partea opusă, apărea în artisticul său cadru de bronz admirabila capodoperă a lui Tiziano, reprezentând pe Danae, tentată de Jupiter.” Salonul de primire avea aceeaşi încărcătură barocă. Acolo, urcat pe tronul său celebru, Macedonski se lăsa adulat de admiratori, care erau răsplătiţi la sfârşitul vizitei cu giuvaieruri false.

Fastul e doar aparent. În spatele decorului se ascunde actorul, care în grandomania-i faraonică se gândeşte cu teamă că n-o să fie înţeles nici de viitorime, cum n-a fost înţeles nici de contemporani. E atât de atras de imaginea sa postumă, încât în viaţa cea de toate zilele se comportă ca o mumie mişcătoare. Moare cu credinţa că e un geniu la fel de mare ca Dante sau Shakespeare. La căpătâiul său veghează îngerii săi ocrotitori, Nikita şi Alexis.

Ultima sa dorinţă e să i se aducă un buchet de roze. Cum florile nu se găsesc în preajmă, fiul său Nikita îi aduce o sticluţă de parfum.

În cei treizeci şi unu sau treizeci şi doi de ani cât poetul a supravieţuit testamentului redactat în tinereţe, viaţa avea să-i rezerve multe surprize. Indicaţiile din Ultime voinţe au fost simple himere, ce n-au prins consistenţă în timp.

Adevăratul testament al lui Macedonski e opera sa literară, cu adevărat remarcabilă. Frumosul gândit de el în anii de restrişte a devenit piatra de boltă a poeziei noastre moderne. Prin imperfecţiunea sa „de diamant” el deschide calea unui întreg val de poeţi, care începe cu Bacovia, Minulescu şi se sfârşeşte cu Mihai Ursachi, Şerban Foarţă şi, de ce nu, Mircea Cărtărescu. Imperfecţiunea versului macedonskian a dezinhibat poezia română modernă, şi a îndreptat-o pe căi nebănuite. Versurile sale stângace sau neterminate au constituit tot atâtea poteci pe care au mers poeţii ce au venit după el. Dacă Eminescu a închis în urma sa porţile, Macedonski le-a deschis. În acest sens, lecţia lui a fost la fel de importantă ca şi arderea de sine eminesciană.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist