Bugetivorii

În februarie s-au împlinit 182 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, unul dintre corifeii Junimii. Înfiinţată la Iaşi în 1863 (după alţii, un an mai târziu), la iniţiativa unor intelectuali de bună condiţie şcoliţi îndeosebi în Germania, Junimea a început ca societate literară, dar a sfârşit ca mişcare politică. Profund antirevoluţionari şi conservatori în sensul cel bun, adică deschişi schimbărilor, junimiştii militau pentru o dezvoltare organică a României. Statul (condus de o aristocraţie a spiritului) trebuia să fie un produs natural al societăţii, nu o entitate contractuală împrumutată din ţările mult mai civilizate ale Europei. Lui Maiorescu îi aparţine celebra expresie „forme fără fond”, prin care critica uşurinţa cu care guvernanţii transplantau instituţiile occidentale de toate soiurile pe pământ românesc. (Ca să fim corecţi, cu timpul s-a dovedit că multe dintre aceste forme au contribuit decisiv la modernizarea României.)       

După ştiinţa mea, Maiorescu a fost primul politician (în devenire) care, deplângând procesul de ruinare a vechii boierimi, se poziţiona extrem de critic împotriva uriaşei armate a slujbaşilor statului – clasă care prospera pe seama întregii populaţii. E drept că, pe vremea aceea, nu prea se făcea distincţia între funcţionari şi „advocaţi”, poate şi pentru că studiile juridice erau la mare căutare. Mai mult, Maiorescu îngloba în rândul advocaţilor – al căror parazitism financiar îl considera cumplit de dăunător pentru bugetul ţării, de aici şi termenul descalificant de „bugetivor” – pe lângă funcţionari, atât politicienii, cât şi dăscălimea.

Eminescu mergea şi mai departe. El îi numea pe funcţionari „pătura de paraziţi de deasupra” şi „clasa de consumatori improductivi”, aici intrând inclusiv proletarii intelectuali şi elementele alogene. „Nefiind vrednici ca să construiască clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oameni a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală”. La fel ca Maiorescu, Eminescu îi considera pe avocaţi fiinţele cele mai stricate din lume, fiindcă se străduiau că arate că „negru-i alb şi albu-i negru”. (ap. Z. Ornea – Junimea şi junimismul) Evident, junimiştii aruncau anatema pe liberali, văzuţi ca singurii vinovaţi pentru această stare de lucruri, din pricină că angajau sute de noi funcţionari (de regulă, amici, rude sau caracude) ori de câte ori mai inventau o instituţie după chipul celor occidentale. 

Tot ca să fim cinstiţi să precizăm că atunci când ajungeau la putere (uneori alături de conservatori, alteori alături chiar de unele facţiuni liberale!), junimiştii şi aliaţii lor procedau asemănător. Deşi nu creau alte instituţii (urau „formele” străine!), le preluau pe cele deja constituite şi le umpleau cu propria clientelă (iată aşadar „fondul”!), după ce scăpau de majoritatea camarilei liberale, prin mult folosita în epocă „demisie forţată”.

Cu timpul, după Marea Unire, dar mai ales după instalarea regimului comunist (unde – nu-i aşa? – totul era de stat!) funcţionărimea, în sensul  cel mai general, a atins proporţii apocaliptice. Corupţia şi lipsa de eficienţă au rămas trăsăturile ei fundamentale.

Mă întreb azi, când urlă câinii cei negri ai războiului chiar la hotarele ţării, cum s-ar comporta această veritabilă armată în faţa unui invadator? Ar lupta până la ultima suflare, din loialitate pentru statul pe care l-a parazitat atâta amar de vreme, ori ar da bir cu fugiţii, la prima împuşcătură?

Cu vreo cinci ani în urmă, conştient de putregaiul din instituţiile statului şi presimţind catastrofele ce vor zgudui secolul al XXI-lea (pandemia şi războiul fiind doar primele dintre ele!) propuneam, într-un editorial, stagiu militar obligatoriu pentru toţi bugetarii de ambe sexe. (Atenţie! Nu doar pentru funcţionarii din administraţie.) Iată cât de actuală a devenit acea propunere. Pe lângă pregătirea specifică, armata ar trebui să însemne ordine, disciplină, ierarhie, patriotism. Mai ales patriotism.