Cantemir, făuritorul de cuvinte (IV)*

Înainte de a oferi cititorului câteva exemple din bogata listă a creațiilor lexicale cantemiriene, aș dori să evidențiez un aspect pe care îl consider important. Când vorbim despre lexicul lui Dimitrie Cantemir nu putem avea în vedere decât textele scrise efectiv de Cantemir, nu și traducerile lucrărilor sale, efectuate de diferite persoane în epoci diferite și în limbi diferite. Putem așadar vorbi despre lexicul latinesc folosit de Cantemir în operele scrise în limba latină (Descriptio Moldaviae, Historia Moldo-Vlahica, Vita Constantini Cantemirii, Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae, Sacrosanctae scientiae intepingibilis imago etc.) sau despre lexicul românesc din cele trei scrieri în limba română ale voievodului cărturar: Divanul, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor și Istoria Ieroglifică. Importante în sine din numeroase alte puncte de vedere, toate celelalte traduceri de texte cantemiriene, în diferite limbi (germană, engleză, franceză, rusă, greacă etc.), inclusiv Scrisoarea Moldovei, tipăritura de la Neamț din 1825, asupra căreia am zăbovit mai mult, nu reprezintă mărturii directe ale particularităților discursive, stilistice, gramaticale, frazeologice sau lexicale ale lui Cantemir. A fost nevoie să fac această mențiune fiindcă am ascultat recent o comunicare științifică susținută de un logician, care, citând din traducerea lui N. Locusteanu, tipărită în 1928 cu titlul Metafizica, se referea la termenii filosofici românești folosiți de Cantemir. Evident, avem de-a face cu o inadvertență de ordin istoric. Termenii filosofici respectivi nu sunt ai lui Cantemir, ci ai lui Locusteanu, traducătorul în românește al originalului latinesc!

Citam într‑un episod trecut pasajul în care Cantemir socotește limba greacă mama tuturor învățăturilor și a tuturor înțelesurilor posibile. Se cuvine deci să începem această glosare sumară a câtorva dintre „specialitățile lexicale” prin câteva elemente lexicale împrumutate direct din greacă și prezente numai la Cantemir – am putea să le numim hapax legomena absolute. Nimeni, nici înainte de Cantemir, nici după el, nu a mai folosit într‑un text românesc aceste cuvinte. Iată, de exemplu, aphtádie înseamnă „impertinență” în limba neogreacă. Mai avem apoi substantivul abstract ahortasíe, care înseamnă „poftă”, „nesaț”, literal „ne-mărginire”, fiindcă chóros înseamnă „hotar, limită“. Substantivul anarh, și el un hapax atestat doar la Cantemir înseamnă, literal, „care nu are început” și, contextual, despre o persoană, „care nu are principii”. Avem astăzi derivatul devenit curent anarhie, care este originar tot în greacă, dar vine în românește mai târziu, prin filiera limbii franceze. Întrebunițând în text substantivul atheofovíe, Cantemir își imagina, și probabil pe bună dreptate, că puținii săi cititori români știau grecește la fel de bine ca și el. De altfel, întregul text al Divanului de la 1697 era însoțit, pe coloana din dreapta, de versiunea grecească, realizată, după cum a dovedit mai de mult ilustra elenistă Maria Marinescu-Himu, de către Ieremias Kakavelas, dascălul iubit al beizadelei Dimitrie! Așadar, un asemenea cititor înțelegea foarte bine că atheofovíe nu putea însemna altceva decât „ura față de atei” (atheos + fovía).

Numeroase din zecile de grecisme inedite și nemaifolosite de nici un alt autor român nici înainte, nici după el, cu care eruditul prinț și‑a împănat textul, sunt explicate de autor în Scara a numerelor și cuvintelor streine tîlcuitoare (280 de „intrări”!) care precede în manuscris textul propriu‑zis al Istoriei ieroglifice. Citez, la întâmplare, câteva, împreună cu explicațiile lexicologice ale autorului și cu unul dintre contexte: cacodémon = „demon rău; îngerul satanii; urgie dumnedzăiască”; și contextul: „a amăgeilor cea mai de frunte învățătură și mai de treabă schimositură iaste că în inimă pre cacodemonul, iară în față evdemonul să poarte”. Un deliciu livresc ne surprinde și recunoscând numele nefericitei soții a lui Othello, ca nume comun: disdemoníe, explicată de autor la plural: „țărămonii și aflările omenești în loc de dumnedzăiești cinstite”, cu contextul: „Dréptele giurământuri a ținea a evseviii, iară de céle strîmbe a să téme a disdemoniii faptă iaste”. Cuvântul circulă ca element livresc în mai toate limbile de cultură importante. Ceea ce denumim astăzi prin cuvântul delir, Cantemir alege să echivaleze prin grecismul mateologhíe, explicat în Scară ca substantiv prin „voroavă în deșert, buiguire, cuvînt fără socotială”, dar pe care în text îl găsim doar ca… verb: „Într‑acesta chip a meteologhisi au început”. Când dă în Istoria ieroglifică peste cuvântul omónie, orice cititor atent, care a vizitat vreodată Atena, ar trebui să recunoască spontan denumirea pieței centrale unde se află Adunarea Națională a Greciei. Cu cuvintele inorogului, omónia = „împreunarea, unirea sfatului, învoința inimilor”, iar în text: „Într‑acesta chip, cea deplină omonie, într‑îmbe monarhiile plinindu‑să, să să săvîrșască”.

Mai luăm două asemenea „cantemirisme absolute”, ca să încheiem această mustoasă serie. La un moment dat istoria ieroglificească ajunge să înfățișeze o simandicoasă întrunire a dobitoacelor adversare ale Inorogului, în felul următor: „Chipul întăi a trufiii în procathedriia mésii să zugrăvéște și toată mîndriia în scaunul cel mai de sus să săvîrșaște”. Vorba străină este, ca de obicei, tâlcuită în Scară, astfel: procathedrie = „șederea mai sus, scaunul cel mai de sus, capul mesii”. Vedeți, greaca avea și are și astăzi unele avantaje de desemnare pe care noi nu le avem. Desigur, putem crea oricând îmbinări de cuvinte mai mult sau mai puțin fericite, de exemplu, putem spune, în cazul de față loc de frunte. Ne putem imagina ce s‑ar fi putut întâmpla dacă această inițiativă a lui Cantemir ar fi fost preluată și urmată și de alți autori. Cu o vechime de peste trei sute de ani procatedria ar fi fost la azi la îndemâna oricărui vorbitor. Numai că, la fel ca „istoria mare”, și istoria cuvintelor este despre ce a fost, nu despre ce ar fi putut să fie! În cazul nostru, pentru semnificația respectivă, urmașii lui Cantemir au trebuit, după vreun secol de la moartea lui, să purceadă la felurite încercări: presidiu sau prezidiu, după modelul latinei savante (praesidium) sau al germanei (Präsidium), iar apoi, puțin mai târzior, după forjarea lui președinte (el însuși manufacturat după model latinesc sau france (preses, respectiv président), dar cu… materialul clientului (pre‑ + a ședea), să ajungem, în fine, la președenția actuală, cu înainte-mergătoarele forme președență, președință sau chiar președere.

Închei cu vatologhie, desemnând nimic altceva decât banalele „glosă” sau „comentariu” ori, cu cuvintele eruditului beizadea moldav, „chip poeticesc, când acéleași cuvinte cu întoarsă orînduială le poftoréște”, iar în textul romanului: „Palinodiia ritoricească a poftori începu și vatologhiia poeticească prin multă vreme crăngăni.” (Va urma)

* Textul are la bază comunicarea susținută de autor în cadrul Simpozionului Internațional „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iași, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iașilor, împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi