Cantemir, făuritorul de cuvinte (V)*

Am prezentat în episodul trecut câteva grecisme absolute, adică împrumuturi directe din neogreacă, rămase exclusiv în textele cantemiriene. Rețin acum atenția cititorului răbdător și interesat cu câteva asemenea relicte, introduse de Cantemir în scrierile lui în limba română, unele dintre ele explicate de autor și în „scara numelor” din Istoria ieroglifică, dar care au fost reîmprumutate ulterior, după moartea lui Cantemir. Dăm peste ele în texte de diferite tipuri (cronici, documente administrativ-juridice, traduceri, literatură artistică etc.) din epoca fanariotă, într‑o vreme când (neo)greaca vorbită și scrisă curent de membrii protipendadei de la curțile domnești de la Iași și București juca rolul unei veritabile „limbi suprapuse”, similar cu cel al limbii franceze la curțile princiare europene, inclusiv la Berlin, Copenhaga sau Petrograd.

Ca să determinăm statutul acestor cuvinte, pe lângă DLR („dicționarul‑tezaur”), de mare folos ne‑a fost o excelentă lucrare, tipărită în 1939 de romanistul Ladislau Gáldi, cu titlul Les mots d’origine néo-grecque en roumain à l’époque des phanariots. Acestea fiind zise, să degustăm și câteva specimene din această categorie.

Începem cu apelpisíe. Cine a citit cu atenție scrisorile lui Negruzzi și ale lui Ion Ghica știe acest cuvânt; înseamnă ‘disperare’. Cantemir zice undeva că apelpisia cîteodată inimile îmbărbătează. Regăsim cuvântul mai târziu la Nicolae Filimon și Vasile Alecsandri, ca un fel de ecou remanent al modei fanariote. Verbul a dispera, meșteșugit după latina savană (desperare) și/sau italiană (disperare), ca și mai autohtonul deznădejde, încep să fie folosite cam tot atunci, de Anton Pann, respectiv de Heliade Rădulescu.

Adjectivul aplós (întrebuințat de Cantemir și cu valoare adverbială) înseamnă ‘simplu’ (Jigania aceasta … struț aplos nu iaste.) și era destul de curent în documente comerciale fanariote, până când influența franceză va fi devenit destul de intensă ca să ne furnizeze pe simplu.

Ca să exprime ideea de ‘dispreț’, alter‑ego‑ul Inorogului nu găsește la îndemână altceva decât neogrecescul apsifisíe (Pre o parte micropsihie iară pre alta apsifisie arată.), cum vor face și scribii documentelor comerciale fanariote de mai târziu. Italienescul disprezzo va trebui să aștepte generația lui Heliade și Kogălniceanu ca să capete viză de intrare în vorbirea românilor culți, pentru a deveni banal la generația următoare, de exemplu la Eminescu (Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț…)

Neavând la îndemână pe lingușire, care, ca termen cult, apare abia la Petru Maior, Cantemir se înfruptă din nou din haznaua fără fund a limbii neogrecești: Această socoteală adevărată și fără de colachie de la noi să fie zisă. Dispărută din uzul scriitoricesc în secolul al XIX‑lea, colachía reînvie pentru o clipă, ca arhaism livresc, la Nicolae Iorga.

Termen fanariot pur, clironomíe, cu sensul curent ‘moștenire’, apare și la Cantemir, deși derivatul autohton moștenire era cunoscut și folosit deja de alcătuitorii Bibliei de la București (1688). La fel e și cu distihía, care dublează fără a fi nevoie pe nenorocire; o tresărire târzie înregistrăm la Alexandru Odobescu.

De neocolit pare să fi fost pentru Cantemir grecismul epiorhíe (izvodul epiorhiii, pilda obrăzniciii), de vreme ce succesorul în funcție al acestui cuvânt, și anume sperjur, va fi împrumutat din italiană (spergiuro) abia de Heliade!

Cu evghénie ‘nobilime’, ‘noblețe’, dar și ‘distincție, eleganță’(Din buni și tari părinți născându‑se, a sângelui curățenie și a neamului evghenie nestricată și nebetejită să fie ferit. – zice Cantemir în Hronicul vechimii, iar în Istoria ieroglifică citim: Toată evgheniia la muritori în lauda numelui videm că să stăruiaște; tot acolo primim și cuvenita lămurire: „niam bun, nemișie, de bună naștere”) intrăm în curtea unei familii lexicale generoase (a evghenisí, evghenicós, evgheníst, evghenisíre, evghenisít), familiară tuturor cunoscătorilor literaturii românești premoderne, de la Costache Conachi și poeții Văcărești până la Nicolae Filimon, Heliade sau Ion Ghica.

Până să apară consolațiune sau consolare la pașoptiști precum Grigore Alexandrescu et alii, Cantemir introduce pe parigoríe, cu respectiva valoare semantică: Iarăși singur și e parigorie și mîngîiare făcându‑și.

Grecismul perístasis înseamnă ‘circumstanță’ și este explicat de autor în „scara numelor” prin „stare împregiur, orice pe lîngă altul să ține”. Iată și două citate: Persitasurile a să cerca supt pravilă nu cade. și Deci toate peristasele să să cearce. Un rând mai jos în Istoria ieroglifică citim: Ce și carile pot fi aceale țircunstanții., unde recunoaștem etimonul latinesc circumstantia, cu pronunțarea curentă în epocă. Indomptabilul îmblânzitor al cuvintelor, Cantemir, a mai numit respectiva noțiune și cu plămadă valahică: împregiur‑stare și împrejurare. Modernul circumstanță a fost „redescoperit” sau „activat” mai târziu de un Ion Ghica sau un Titu Maiorescu. Frecvent în texte de la începutul secolului al XIX‑lea, de exemplu la Patru Maior, peristásis‑ul are o funcție ornant‑arhaizantă la Alexandru Odobescu.

Cu sensul de ‘acțiune; lucrare’, grecismul pragmatíe apare în Hronic: Noi fire-am lăsat pragmatiia (lucrarea) aceasta supt mai lungă tăceare. În texte de mai târziu, în epoca fanariotă, pragmatía va ajunge să însemne ‘specie; fel’ și ‘marfă’. De aici mai era un singur pas până la pramatie, cu bogata lui sinonimie (pușlama, lichea, canalie, secătură, derbedeu ș.c.l.), întrebuințat cu această valoare deja de Caragiale și de amicul său Delavrancea.

Împrumutul ad-hoc prodosíe este întrebuințat de Cantemir în Hronic pentru a denumi trădarea: Cu a lor prodosie să să fie făcut cale nepriiatinilor. Cuvântul va circula intens în epoca fanariotă, până pe la Gheorghe Asachi; abia pașoptiștii vor inventa pe trăda și trădare, după modelul franțuzesc (trahir – trahison) sau italienesc (tradire).

În „scara” de la Istoria Ieroglifică, împrumutul livresc shímă ‘trăsătură, înfățișare; figură, formă, aspect’ este explicat, la forma de plural shímate, astfel: „chipuri, feațe, arătările obrazului”. La Dosoftei și în alte texte bisericești, cuvântul apare uneori, mai ales în expresia shima călugărească , ‘veșmânt’ sau ‘cin, statut’, expresie care se mai aude, rar, în discursul monahilor și al teologilor de astăzi. Modernul schemă, după latinescul schema, are etimologie multiplă, adică vine din franceză, italiană sau germană, potrivit contextului epocii sau orientării autorului respectiv,

Ultimul exemplu de această categorie, pe care l‑am „pescuit” din noianul invențiilor lexicale cantemiriene, este sicofandíe, care înseamnă ‘denunț; delațiune’. Neștiința cuvîntului la liliac sicofandie iaste., scrie Cantemir undeva în Istoria ieroglifică. În plus, Cantemir cunoaște și numele de agent corespunzător sicofánd, după cum apare într‑un context precum De cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mîntuiești. Vechiul grecesc sykofhántes, cu o etimologie interesantă, de la sykon ‘smochină’ a fost reînviat în ultimul secol, mai ales în traducerile românești din marea filosofie elină. (Va urma)

*Textul are la bază comunicarea susținută de autor în cadrul Simpozionului Internațional „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iași, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iașilor, împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi