Capidava mea (I)

Pe parcursul erei comuniste, ca elev sau student, nu puteai să te sustragi corvoadei ritualice a muncii gratuite, numite în primele decenii "muncă voluntară", mai apoi "muncă patriotică", iar în cele din urmă, "practică în producţie". Erau obligaţi să presteze această muncă elevii, studenţii, profesorii şi cercetătorii. Era, în fond, o formă explicită de umilire, din partea "clasei muncitoare" şi a reprezentanţilor ei, bonzii comunişti de toate nivelurile, de la măruntul activist comunal, orăşenesc, raional, sau, mai târziu, judeţean, la adresa intelectualilor, suspecţi prin natura lor, de infidelitate faţă de statul proletar, al muncitorilor şi ţăranilor. Elev de liceu sau student, profesor sau cercetător erai silit, de la două la patru săptămâni pe an, să faci o muncă fizică, pe ogoare sau într‑o fabrică. Am cules astfel, gratis, tomate sau porumb ca elev la Seimeni, am cules struguri în viile de la Bucium sau piersici la Nazarcea în Dobrogea ca student, am numărat arborii din Grădina Botanică din Iaşi, numerotându‑i pe trunchiuri cu var, ca cercetător filolog, pe la jumătatea anilor ’80. Mărturisesc că, dincolo de pierderea de vreme şi de umilinţa intrinsecă, munca nu era grea, fiecare se fofila cum putea… Ceea ce conta era bifarea acţiunii, nimeni nu‑şi punea problema eficienţei muncii, oricum, neplătită.

Soarta a fost blândă cu mine încă o dată, căci, în cele trei vacanţe din timpul liceului, "practica în producţie" a fost pentru mine prilejul uneia dintre acele întâlniri pe care le considerăm providenţiale, căci ne determină destinul. În loc să merg într‑o fabrică sau pe ogoare, nu mai ţin minte prin ce împrejurări, am ajuns pe lista celor treizeci de elevi, băieţi şi fete, desemnaţi de la inspectoratul şcolar sau de la uteceu, să meargă să‑şi execute cele două săptămâni de "practică" pe şantierul arheologic de la Capidava, pe malul Dunării. Vechea cetate din satul numit odinioară Calachioi nu era departe de satul meu, Seimeni, doar 13 kilometri în aval, pe marele fluviu, dar nu apucasem să o vizitez până la vârsta de cincisprezece‑şaisprezece ani, câţi aveam la sfârşitul clasei a IX‑a. Mi-am procurat cele două monografii existente, una semnată de Grigore Florescu, Radu Florescu şi Petre Diaconu, alta, mai recentă, semnată doar de Radu Florescu. Erau două cărţi de strictă specialitate, cu detalii tehnice destul de greu de digerat de un adolescent, dar le-am citit cu atenţie şi interes. A venit şi ziua hotărâtă, una din primele ale lunii august din anul 1969. Noaptea precedentă am renunţat să mai dorm – devenisem deja o… pasăre nocturnă! -, zorii mă prinseseră terminând de citit monografia Shakespeare a lui Mihnea Gheorghiu. Primii şapte kilometri, până în satul vecin Dunărea (fostul Boaşcic), i‑am parcurs repede şi comod, cu autobuzul-cursă. De la Dunărea la Capidava, alţi şase-şapte kilometri i‑am străbătut, buimăcit de nesomn, euforic şi într‑un fel de transă, îmbătat de lumina orbitoare a verii dobrogene, pe jos. Miraculoasă zi a vieţii mele! Nu puteam să‑mi precizez ce anume, dar aveam presentimentul că ceva esenţial se va petrece cu mine, că parcurg un drum iniţiatic, la capătul căruia voi găsi răspuns la întrebările şi frământările mele adolescentine. Peisajul, care îmi era, oricum familiar, este cel mai frumos peisaj din univers! În zona unde m-am născut, lunca Dunării este absolut magnifică, iar bucata dintre comuna Dunărea şi Capidava este, am verificat-o de multe ori după aceea, miraculoasă!

Drumul şerpuia, un drum de ţară pietruit, la doi paşi de Dunăre, străjuit, pe partea dreaptă, de râpele abrupte cu culoarea lor specifică, dată de grohotişul fosilifer gălbui, amestecat cu humă roşiatică. Uneori, brusc, peretele calcaros dispărea şi se deschidea câte o largă vale către interiorul Dobrogei, perpendiculară pe Dunăre. Prin mijlocul acestor văi se scurgea, când ploua abundent, câte un şuvoi năvalnic. Una din aceste văi adăpostea pe un versant, atunci când am trecut eu pe acolo, o stână de oi. Ca în atlasul desenat cu migală al unui genial profesor de geografie din Renaştere, drumul marca exact limita dintre două lumi diferite. La stânga – lunca Dunării, cu verdele ei intens, cu stufărişurile şi păpurişurile ei impenetrabile, cu sălciile bătrâne şi contorsionate şi cu plopii zvelţi şi foşnitori, cu ochiurile de apă foşgăind de viaţă şi stăpânite de neamurile numeroase ale pescăruşilor de apă dulce, lişiţelor, gâştelor şi raţelor sălbatice, împărtăşindu‑şi paşnic hrana cu suratele lor domestice, venite la ospăţ, în cârduri, din cel mai apropiat sat. Sub paşii tăi se deschidea covorul de izma broaştei, nesfârşit, ca al unei culturi intensive. Tocmai începuse sezonul înfloririi acestei umile şi generoase buruieni, iar miile de inflorescenţe violete emanau mireasma lor intensă. Pe partea dreaptă a drumului, la doi paşi, începea stepa dobrogeană, cu exuberanta ei vegetaţie atât de admirată de botanişti. Numele unora din sutele de plante le‑am uitat, pe cele mai multe nu le‑am ştiut niciodată. Iarba deja îngălbenită de arşiţa verii era presărată de sunătoare, de colilii, ciulini, scumpii sau imortele, toate viu colorate în galben, roz, roşu sau liliachiu, dar mai ales omniprezentul, tenacele şi spectaculosul alior, care doar acolo, pe dealurile dobrogene, pare la el acasă. Câte un nuc, un stejar pufos, un corcoduş sau un zarzăr solitari străjuiesc drumul, înecaţi în tufişurile multicolore de gherghini, răsuri, cătină sau tamarisc.

Mă opream des, ca să mă odihnesc, la umbra săracă a vreunui pâlc de salcâmi, ca şi cum nu doream ca drumeţia să se termine. În loc de cel mult o oră, cât ar fi trebuit să dureze, în pas normal, parcurgerea celor şase-şapte kilometri, călătoria mea a durat mult mai mult, aşa că, plecat pe la ora şapte din sat, am ajuns la Capidava pe la miezul zilei. Când, după ultima buză de deal, care le ascundea privirilor, mi‑au apărut brusc impunătoarele ziduri ale cetăţii, profilate pe fundalul largului golf pe care îl oferă Dunărea, am simţit că-mi dau lacrimile de emoţie. Îmi imaginam că retrăiesc entuziasmul şi bucuria celor zece mii de soldaţi greci strigând, la vederea mării izbăvitoare: "Thalassa, thalassa!". Despre chinuitorul lor drum de întoarcere acasă (anábasis), povestit de Xenofon, citisem câte ceva într‑o carte foarte bună, ce tocmai fusese publicată în traducere românească: A. Bonnard, Civilizaţia greacă.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi