Capsula timpului

Cea mai importantă chestiune a prezentului devine solitudinea, capacitatea sau incapacitatea de fi împreună cu tine însuţi, la care se adaugă teama de singurătate şi implicit depăşirea acesteia, vindecarea temerii de singurătate, acceptarea singurătăţii, transfigurarea singurătăţii în ceva preţios, un odor ("parfumul însingurării"), singurătatea în doi, iluzia cuplului, iluzia legăturilor de familie etc.

Însingurarea nu ţine cont de faptul că eşti efectiv singur sau ai familie, de faptul că ai sau nu un partener, de statut social, de educaţie etc. Iremediabil, maladia însingurării aduce în acelaşi loc personaje credibile până la platitudine (vocea realismului grosier şi al vulgarităţii, gospodina cu apucături grosolane, Corina Grigoraş al cărei personaj Afrim îl scoate din mediocritate prin reveria sinistră şi ornamentele suprarealiste din pahare de unică folosinţă), personaje doar credibile (vocea doamnei civilizate care îşi acceptă propria singurătate, dar îşi doreşte să nu îi mai fie teamă de ea, Gina Gulai), personaje credibile care ating fascinaţia privitorului (vocea domnişoarei dată cu parfumul însingurării, căreia ulterior i se va sparge sticluţa de parfum, ajungând să se sufoce de atâta solitudine, Cătălina Bălălău, personajul ei fiind construit pictural de Afrim, plecând de la culorile vestimentaţiei, rochia albastră, rece, simbolul însingurării, rochia roşie, un roşu lipsit de strălucire, simbolul singurătăţii morbide), personaje credibile tinzând spre suprareal, de asemenea construite pictural, cum ar fi vocea iubitei care preferă să petreacă timpul de una singură, fără telefon la îndemână, pentru a spori bucuria primirii mesajelor de la iubitul ei, pentru a se putea înfrâna de la a nu-i răspunde pe loc, pentru a amâna finalul relaţiei, pentru a dilata clipele rezervate cuplului, lucru care oricum nu se întâmplă şi care apoi se sufocă în rochie galbenă în lanul de rapiţă ca o mare, meditând atât de mult la posibilitatea bucuriilor simple, încât nu reuşeşte să aibă parte de ele, Ada Lupu), dar şi personaje credibile, dar fake (cel ce se pretinde corporatist, dar locuieşte într-o cameră dintr-un bloc pentru nefamilişti, sedus de parfumul însingurării domnişoarei cu accent franţuzit, vocea lui Mircea Postelnicu). Poliţistul (Valentin Florea) este însingurat, plafonat şi rutinat din cauza jobului, de aceea evadează într-un moment de reverie scenică, când are prilejul de a dansa îmbrăcat într-o rochie lungă vişinie, cu paiete. Faptul că e încălţat cu pantofi şi şosete şi ridicolul voit al unora dintre mişcările lui creează un puternic contrast între această imagine (la care am mai putea adăuga imaginile cu gospodina moralistă, în culori stridente, la fel de stridente ca atitudinea ori vocabularul ei de ţoapă, portocaliu şi papuci de casă roz, Corina Grigoraş) şi diafanul din alte imagini cu domnişoara parfumată cu însingurare îmbietoare ori cu eterica Nora Covali sau cu energica Ada Lupu, dar chiar şi cu momentul de maximă senzorialitate cu Cristina Mihăilescu şi Florin Hriţcu ce întrerupe filmic workshopul celorlalţi. Fiecare dintre aceste personajele sunt voci ce redau perspective şi niveluri diferite asupra însingurării umane şi intervin de aproximativ două ori în spectacol, în momente memorabile, ducând povestea lor mai departe.

În acelaşi timp, nu doar conceptual, ci şi ludic, Afrim oferă un exemplu de atmosferă creată scenic atunci când pretendentul Amandinei/ Cristina Mihăilescu (Paul-Ovidiu Cosovanu) aduce un cort, o găletuşă cu nisip şi lopăţele, pretinzând că sunt la malul mării. Light design-ul contribuie la crearea iluziei scenice. Şi în alte ocazii, Afrim construieşte atmosferă scenică în cadrul acestui spectacol despre fragilitatea fiinţei umane solitare, însă de această dată este la vedere. Poate că workshopul cu actorii nu-i decât latura work in progress a spectacolului, menţinut astfel pentru a arăta viitorului cum e lucrul la un spectacol de teatru în 2019. În acelaşi timp, Radu Afrim se arată din nou interesat de actori ca oameni şi de măsura în care latura lor umană ar putea constitui un punct de întâlnire cu publicul, de discursul metateatral răzbătând din cel teatral şi de latura autoreferenţială a unui spectacol de teatru.

Spectacolul este curajos în sensul că, foarte conştient de valoarea sa şi de nivelul atins din punct de vedere artistic, regizorul Radu Afrim lansează un mesaj pentru posteritate, sub forma unei înregistrări/ filmări. Scenografia se pliază pe ideea de bază a spectacolului (minimalism scenic, în partea superioară a scenei un recording lightbox, butonul care este apăsat ori de câte ori se intră în spaţiul destinat confesiunii, înregistrării mesajului spre viitor, crearea unui spaţiu demarcat de ziduri imaginare, rectangular pe care corpurile actorilor nu au voie să-l depăşească şi pe care-l părăsesc odată ce-şi termină, rând pe rând, confesiunile pentru capsula timpului).

Interactivitatea dintre personaje este redusă la minimum, conform principiului obişnuirii cu spaţiul şi al detaşării de ceilalţi. Pretextul scriptului este un workshop, susţinut de "guru" Lucreţia Mandric. Dar spaţiul seamănă mai curând cu un platou de filmare sau chiar de platou TV în care show-ul e animat de un band. Microfoanele de cap întreţin şi ele, prin sunetul artificial al vocii, atmosfera uşor ireală şi detaşată, caracterul conceptual al spectacolului. În plus, există foarte multe referinţe culturale, iar Afrim face chiar trimitere la alte spectacole ale sale, inclusiv prin intermediul actorilor care au jucat, altă dată, alte personaje.

Structura şi estetica spectacolului sunt în strânsă legătură cu problematica – subiectul înstrăinării de propria persoană, de ceilalţi, de societate, al alienării, al însingurării. Un mesaj peste un veac nu ar putea fi transmis altfel decât abstract, de aici aspectul de artă conceptuală. Actorii se iscălesc pe ziduri prin gesturile lor, iar muzica excelent recreată de cei doi membri ai trupei de scenă (Paul-Ovidiu Cosovanu, Răzvan Murariu) şi coregrafia viscerală ori senzuală (Nora Covali, Ada Lupu, Cătălina Bălălău) sunt două elemente de mare forţă pentru semnătura regizorală care trimite această artă teatrală, pe alocuri filmică, făcând uz de storytelling, punând în prim plan omul şi abia în planul al doilea – actorul, atât prozaică, cât şi poetică, cu inserţii de film alb negru, mut (fragmentul cu Lillian Gish) în viitor.

(Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine, scenariul şi regia: Radu Afrim, scenografia: Alexandra Constantin, light design: Cristian Niculescu, band: Paul-Ovidiu Cosovanu, Răzvan Murariu, cu Lucreţia Mandric, Cătălina Bălălău, Nora Covali, Corina Grigoraş, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Florin Hriţcu, Mircea Postelnicu, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, prezentat pe 10 octombrie în FITPTI 2019 la Teatrul "Luceafărul" din Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)

Publicitate și alte recomandări video