Confuzie post-electorală în Spania

Ca întotdeauna, alegerile legislative dintr-un stat mare şi important al Europei merită comentate succint, mai ales că duminica trecută a fost vorba de Spania. Este o ţară cu care avem afinităţi vechi şi puternice, unde trăiesc foarte mulţi români (unii, având cetăţenia spaniolă, au putut vota în acest scrutin) şi, în fine, este deţinătoarea preşedinţiei semestriale a Uniunii Europene. Situaţia este interesantă, desigur, şi prin prisma rezultatului, care deschide o perioadă caracterizată prin echilibru politic, conflict şi confuzie.

Scorurile competitorilor au fost deja discutate pe larg în presa românească, astfel că aici amintim doar faptul că victoria electorală fragilă înregistrată de forţele de dreapta s-ar putea dovedi insuficientă politic: socialiştii (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol) şi aliaţii lor de extrema stângă au mai multe şanse să constituie o majoritate decât popularii şi potenţialii lor parteneri, extrema dreaptă. Micile formaţiuni regionaliste, dintre care unele au opţiuni separatiste declarate, se simt mult mai bine alături de socialişti, cu care au avut înţelegeri avantajoase şi în precedenta legislatură, şi l-ar putea ajuta pe premierul Pedro Sánchez să rămână la putere.

Un astfel de scenariu este favorizat şi de prevederile constituţionale spaniole, care facilitează semnificativ învestirea guvernelor: astfel, chiar dacă eşuează în încercarea de a obţine majoritatea absolută în Congresul Deputaţilor (camera inferioară), un premier desemnat are la dispoziţie şi o a doua încercare, în care trebuie doar să obţină mai multe voturi „pentru”, decât „contra”. Mai departe, trecerea legilor prin Parlament ar urma să fie precedată de negocieri cu micile partide, după modelul guvernelor minoritare. Cert este că, indiferent cine va forma guvernul – şi domnul Sánchez are mai multe şanse decât rivalul său, Alberto Núñez Feijóo – va exista o vulnerabilitate sporită în faţa revendicărilor forţelor regionaliste. Dacă ţinem cont de faptul că în Catalonia şi, în mai mică măsură, în Ţara Bascilor sentimentele pro-independenţă rămân puternice, va fi nevoie de mari eforturi pentru a menţine coeziunea guvernării.

Scrutinul de duminică a contrazis, aşa cum era de aşteptat, naraţiunea larg răspândită despre avansul extremei drepte în Europa. Gruparea „Vox”, exponenta acestei linii, şi-a văzut considerabil redusă reprezentarea parlamentară, în raport cu scrutinul din noiembrie 2019. Este adevărat, însă, că atunci scorul său a fost facilitat de criza internă a popularilor, ceea ce a determinat mulţi alegători de dreapta să se îndrepte spre Vox. Acum, după o legislatură în care nu a reuşit să se afirme nici ca partid antisistem (a intrat la guvernare alături de populari, în mai multe foruri regionale, provinciale şi locale), nici ca promotor al unor soluţii viabile de politică publică, formaţiunea condusă de Santiago Abascal s-a văzut împinsă pe un culoar nefavorabil, în campania electorală. Subiectele favorite ale Vox – migraţie, drepturile femeii, drepturile LGBTQ – i-au satisfăcut, probabil, pe susţinătorii fideli, dar nu au permis noi avansuri şi nici măcar menţinerea cotei de popularitate din 2019.

Probabil că recuperarea unor votanţi seduşi în trecut de Vox, fără a intra prea mult pe terenul politic al extremei drepte, este una dintre marile realizări ale lui Alberto Núñez Feijóo, şi ea a contribuit mult la redobândirea de către populari a primului loc în clasamentul partidelor spaniole. Pare a fi, însă, prea puţin pentru revenirea la guvernare, deşi tendinţa ultimelor scrutine sugera contrariul. Liderul popular, experimentat în politica regională din Galicia, dar aflat la prima mare bătălie naţională, a căutat să transmită imaginea unui manager competent al economiei, capabil să desprindă Spania de politicile socialiştilor. Dar, din păcate pentru formaţiunea sa, Núñez Feijóo nu s-a dovedit capabil să capteze ceva mai mult din electoratul centrist sau neangajat ideologic, segment vital în orice competiţie electorală din societăţile moderne, dezvoltate. S-ar putea ca această limitare să-i fie tolerată, oferindu-i-se şansa unui nou duel cu domnul Sánchez, mai ales că există posibilitatea convocării unor noi alegeri, dacă actualul parlament nu va putea învesti un guvern. Dar, după ani buni de opoziţie, rezervele de răbdare ale Partidului Popular sunt aproape epuizate.

În fine, dacă limitarea pagubelor poate fi considerată a fi un succes, probabil că membrii platformei Sumar („Uniţi-vă”), o grupare de stânga ce merge până în zona extremă, au numeroase motive de satisfacţie. Creată în jurul partidului Podemos, partener incomod al socialiştilor în vechiul guvern, această structură a împiedicat dispersarea voturilor şi, prin reprezentarea parlamentară obţinută, s-a dovedit extrem de eficientă, afirmându-se ca pilon vital în încercarea stângii de a rămâne la guvernare. Şi în această zonă a spectrului politic, peisajul pare prea divers pentru a mai putea fi captat de un singur partid.