Creşterea economică reflectă dezvoltarea unei naţiuni?

Creşterea economică a generat o creştere a nivelului de trai în întreaga lume. În medie, oamenii bogaţi sunt mai fericiţi decât oamenii mai săraci, iar ţările mai bogate sunt mai fericite decât ţările mai sărace. Şi totuşi, conform Paradoxului Easterlin, bogăţia naţională în creştere nu este întotdeauna însoţită de o fericirea naţională în creştere¹. Unele ţări au înregistrat niveluri de creştere economică ridicate, dar nu au înregistrat şi o creştere a fericirii. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că indicatorul standard al creşterii economice, variaţia produsul intern brut (PIB), măsoară doar dimensiunea economiei la nivelul unei naţiuni şi nu reflectă bunăstarea unei naţiuni. Cu toate acestea, factorii de decizie politică şi economiştii tratează adesea PIB-ul sau PIB-ul pe cap de locuitor ca o unitate cuprinzătoare pentru a semnifica dezvoltarea unei naţiuni, combinând prosperitatea sa economică şi bunăstarea societăţii. Drept urmare, politicile care duc la creşterea economică sunt considerate a fi benefice pentru întreaga societate.

Ideea de creştere economică provine din şcoala clasică de economie în care creşterea veniturilor naţionale reprezintă creşterea bogăţiei unei naţiuni. Conceptul de creştere economică a câştigat popularitate în timpul revoluţiei industriale, când economiile de piaţă s-au dezvoltat semnificativ. Deşi adesea invenţia PIB-ului i se atribuie lui Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel pentru Economie în 1971, care a scris pe larg pe tema veniturilor naţionale încercând să estimeze venitul naţional al Statelor Unite în anii ‚30 pentru a înţelege amploarea Marii Depresii² şi a propagat utilizarea PIB-ului ca măsură a venitului naţional, definiţia modernă a PIB-ului a fost elaborată de John Maynard Keynes în timpul celui de Al Doilea Război Mondial³. Potrivit acestuia, estimarea venitului naţional ar trebui să fie suma consumului privat, a investiţiilor şi a cheltuielilor guvernamentale. El a respins versiunea lui Kuznets care includea veniturile guvernamentale, dar nu şi cheltuieli guvernamentale. Metoda lui Keynes de calcul a PIB-ului care include şi cheltuielile guvernamentale în veniturile unei ţări şi care a fost determinată de necesităţile din timpul războiului, a fost acceptată în întreaga lume chiar şi după terminarea războiului şi continuă a fi utilizată până în prezent.

Una dintre limitările indicatorului PIB este că se adresează doar venitului mediu, nereuşind să reflecte modul în care trăiesc de fapt majoritatea oamenilor sau a celor care beneficiază de creşterea economică. Cercetările recente arată că o concentrarea exclusivă pe PIB şi câştigul economic pentru a măsura dezvoltarea ignoră efectele negative ale creşterii economice asupra societăţii, cum ar fi inegalitatea veniturilor. Thomas Piketty în cartea Capitalul în secolul XXI (2014) analizează modul în care bogăţia unei societăţi devine mai concentrată şi de ce acest lucru este contraproductiv dezvoltării. Dacă nu sunt corectate inegalităţile economice în creştere, acestea pot determina nu numai o încetinire a creşterii sau o scădere, ci pot genera şi instabilitate, şi dezordine în societate, reprezentând o ameninţare la baza fundamentului democraţiei liberale.

Predominanţa PIB-ului ca măsură a creşterii economice se datorează parţial faptului că este mai uşor de cuantificat producţia de bunuri şi servicii decât măsurarea unui indice multidimensional al dezvoltării. Un indicator extins, care încearcă să măsoare aspectul multidimensional al dezvoltării este Indicele Dezvoltării Umane, conceput de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi care este mai potrivit pentru a urmări progresul nu numai al celor bogaţi, ci şi al naţiunilor sărace. Indicele progresului social (SPI) dezvoltat de organizaţia non-profit, Social Progress Imperative, extinde Indicele Dezvoltării Umane incluzând o gamă largă de domenii, inclusiv nevoile umane de bază, fundamentele bunăstării şi oportunităţile de progres. Prin urmare, acest indice este capabil să sintetizeze cele mai relevante aspecte care determină dezvoltarea.

Având în vedere că scopul final este de a avea o societate mai corectă şi mai echitabilă, care prosperă din punct de vedere economic şi care oferă cetăţenilor o calitate ridicată a vieţii, este necesară o schimbare a ceea ce măsurăm şi percepem ca un barometru al dezvoltării astfel încât să ajustăm politicile publice.

¹ Easterlin, R. A. (1974). Does Economic Growth Improve the Human Lot? Some Empirical Evidence

² Kuznets, S. (1934). National Income, 1929-1932, National Bureau of Economic Research

³ Keynes, J. M. (2010). How to Pay for the War. In Essays in Persuasion

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi