Criza balonului

Ultimul lucru pe care şi-l putea dori preşedintele american Joseph R. Biden, înainte de mult aşteptatul Discurs asupra Stării Uniunii, era apariţia unui nou subiect care să ofere muniţie adversarilor săi politici. Iată, însă, că a apărut scandalul balonului de spionaj made in China, o poveste ce ne duce cu gândul la perioada Războiului Rece, cu temerile şi, pe alocuri, isteria însoţitoare.

Cititorii mai puţin tineri îşi amintesc, poate, de o inofensivă şi agreabilă piesă de muzică pop, „99 de baloane roşii”, lansată în prima jumătate a anilor 1980 – aşadar, în plin Război Rece – de o trupă vest-germană numită Nena (după numele de scenă al solistei vocale). Versiunea în limba engleză avea să fie mai puţin populară decât cea originală, în germană, care a urcat până pe locul doi în topul american (Billboard 100) – ceea ce se întâmplă foarte, foarte rar în cazul pieselor cântate în alte limbi decât engleza. Povestea narată în textul englez este uşor diferită de cea din versiunea originală şi surprinde mai bine angoasele de tip Război Rece: baloanele-jucării lansate de cei doi îndrăgostiţi generează, interpretate drept semne ale unui atac inamic, acea secvenţă catastrofală de reacţii ce conduc la război, la moarte şi distrugere.

De ce să ne amintim, acum, de o piesă anti-război, o piesă-protest (deşi se pare că membrii Nena nu doreau să se poziţioneze politic) din prima jumătate a anilor 1980? Poate pentru că este nevoie să înţelegem mai bine trăirile respective, într-o epocă ce seamănă tot mai mult cu perioada de confruntare politică şi militară între superputerile acelei vremi. Şi, aşa cum o demonstrează reacţia clasei politice şi a mass-media din Statele Unite, teama şi insecuritatea tind să fie accentuate din interese de politică internă.

Nu au fost 99, a fost doar unul, poate două, iar culoarea balonului a fost, se pare, albă. Şi nu provine dintr-un magazin de jucării, ci este produs de un sector militar-industrial care devine tot mai capabil să concureze cu cel american, în numeroase domenii. Pentru mulţi americani, a survenit constatarea neplăcută că, astăzi, există puteri străine care au capacitatea de a spiona teritoriul Statelor Unite, de la mare altitudine. Şi, foarte probabil, într-o ipotetică (şi improbabilă) situaţie de conflict, de a aplica lovituri militare de tip nou, „tehnologizate” – lovituri de care, multă vreme după 1990, doar Washingtonul era capabil.

Dincolo de dezbaterea justificată cu privire la promptitudinea reacţiei SUA, pentru administraţia Biden tema este una foarte neplăcută şi din cauză că vine în contradicţie cu una dintre priorităţile sale: relaţia cu Beijingul. După cum se ştie, preşedintele Biden s-a pronunţat consecvent în sprijinul Taiwanului, folosind termeni mai fermi decât Barack Obama sau Donald Trump. Legislatorii din partidul Democrat au fost iniţiatorii unor contacte diplomatice semnificative cu Taiwanul, stârnind mânia aşteptată, dar până la urmă neputincioasă, a Chinei comuniste. Şi, în ciuda criticilor interne, se poate spune că preşedintele Biden a făcut tot ce era posibil pentru a convinge Beijingul să nu se implice mai mult decât era cazul în conflictul ruso-ucrainean. Poate că rezultatele nu sunt mulţumitoare, dar actuala administraţie nu a fost una timidă, în relaţia cu principalul rival strategic al Americii.

Acum, însă, aceste elemente tind să fie puse în umbră de întrebările suscitate de „criza balonului”. Republicanii acuză deja administraţia că nu înţelege ameninţarea chineză şi, de asemenea, că nu este în stare să asigure protecţia corespunzătoare a teritoriului american. În zilele şi săptămânile ce urmează, vom asista şi la întrebări (şi solicitări de investigaţii oficiale) în privinţa procesului decizional din departamentul Apărării şi din entităţile direct responsabile. În fine, această criză oferă muniţie suplimentară celor care doresc limitarea sprijinului faţă de Ucraina: spre exemplu, din interiorul grupului pro-Trump din Camera Reprezentanţilor vor apărea, cel mai probabil, solicitări ca banii contribuabilului american să fie folosiţi pentru îmbunătăţirea nivelului de protecţie a spaţiului aerian al SUA (dar şi a teritoriului şi spaţiului maritim), în loc ca ei să fie direcţionaţi către susţinerea unei ţări îndepărtate şi, în final, irelevante pentru interesul naţional american.

Ar fi nepotrivit ca, în momentul de faţă, să punem semnul egal între îngrijorarea de astăzi a americanilor faţă de ascensiunea Chinei comuniste şi teama provocată de progresele Uniunii Sovietice, în anii 1950 şi la începutul anilor 1960. Dar, aşa cum o ilustrează şi criza balonului-spion (e mai puţin important dacă aceasta era adevărata sa destinaţie), se accentuează percepţia vulnerabilităţii. Desigur, s-ar putea spune, America a făcut această descoperire (şi a făcut-o în mod dramatic) încă din septembrie 2001, când terorismul islamic i-a lovit teritoriul şi simbolurile. Acum, însă, nu e vorba de militanţi fanatici operând din tenebre, ci de o mare putere ce joacă tot mai dur pe arena globală.