Cum a ajuns viaţa unui bucureştean mai importantă decât a unui moldovean

La sfârşitul anului 2018, înainte de Crăciun, un articol zguduitor apărea în „Ziarul de Iaşi”: „Scandalul organelor pentru transplant. Bucureştiul opreşte cei mai buni rinichi”. Coordona­torul Centrului Regional de Transplant Iaşi acuza Agenţia Naţio­nală de Transplant că în Moldova ajung doar organe de la donatori bolnavi de hepatită C refuzate de bucureşteni. Mai mult, au existat situaţii în care organe prelevate la Iaşi au fost luate de Capitală, deşi ar fi fost firesc ca acestea să salveze vieţi aici. Cu alte cuvin­te, pacienţii din regiunea Moldovei sunt subclasificaţi sistematic în raport cu cei din Capitală şi, pe cale de consecinţă, vieţile mol­do­venilor sunt subevaluate ca prioritate în raport cu cele ale bucu­reştenilor. Pentru o perspectivă corectă, imaginaţi-vă că sunteţi in­ternat la spitalul Parhon din Iaşi, care deserveşte Moldova, unde medicii vă numără zilele. Şi nu la figurat. Aşteptaţi să fiţi beneficiarul unui rinichi salvator, vi se spune că procedura este „în curs”, sala de operaţie e pregătită şi medicii stabiliţi, donatorul fiind găsit. Însă echipa venită de la centru decide altceva. Organele iau drumul Capitalei. Rezultatul? Dumneavostră vă pregătiţi de ultima împărtăşanie.

Un cârcotaş ar obiecta că situaţia nu e decât o colecţie abil întreţesută de stereotipuri autovictimizatoare. Şefa centrului de transplant din Iaşi, reporterul, chiar şi redacţia ziarului au mers pe un narativ preexistent, acela al discriminării de către Bucureşti, cheie „provincială” de interpretare care a avut întâietate în locul unei simple neînţelegeri birocratice/profesionale între medici. Statistica însă nu poate fi atât de uşor distorsionată: pacienţi din Moldova au avut de suferit în urma tratamentului discriminatoriu, deşi sunt parte a sistemului naţional al asigurărilor de sănătate, unde cotizează după aceleaşi legi cu bucureştenii. Cot la cot, pe picior de egalitate.

Faţă de exemplele invocate de Centrul Regional de Transplant Iaşi, Bucureştiul se apără într-un mod iresponsabil: ieşenii n-au venit să ia rinichii, iar aceştia nu ajung la pacient „pocnind din degete”. De acord! Dar nici n-au cum să transporte organele în borcane de murături cu CFR-ul. Logistica specială de transport pe ruta Bucureşti-Iaşi e asigurată numai de Capitală, care nu a făcut-o! Prin urmare, au pus centrul regional de la Iaşi într-o situaţie imposibilă, după care i-au mai tras şi un perdaf. Totul într-o logică perfidă; unii o fac pe proştii când comit crime, ca să pară inocenţi.

O scurtă paranteză: vă amintiţi scandalul provocat de transplantul de rinichi în cazul lui Alexandru Arşinel din 2013? Printr-un proces netransparent de selecţie, cunoscutul actor reuşise să treacă, în câteva zile, în faţa altor 1700 de persoane aflate pe lista de aşteptare. Agenţia Naţională de Transplant a susţinut atunci că unicul criteriu relevant a fost cel de „compatibilitate”. Explicaţia medicală, greu de verificat şi contestat, a fost înghiţită pe nemestecate de Ministerul Sănătăţii. La o adică, nu era prima oară când destinul juca în favoarea „primului între egali”, în timp ce alţi asiguraţi la Casa Naţională de Sănătate îşi luau adio de la familii.

Acum, în cazul Moldovei, nu e o „celebritate”, în faţa căreia naţiunea, sistemul medical, să închidă ochii şi să o salveze cu prioritate. Avem bolnavi anonimi din Moldova şi anonimi din Bucureşti, iar întrebarea de principiu este: cum a ajuns viaţa unui bucureştean mai importantă decât a unui moldovean? Există un algoritm secret? Cine l-a inventat? Cum funcţionează?

Când rinichii unui moldovean ajung la Bucureşti în urma unei intervenţii centraliste sau Moldovei îi sunt repartizate doar organele refuzate de bucureşteni trebuie să vedem în aceasta o crimă în serie indusă de centralism.

Bucureştiul tranşează cu mână forte în favoarea sa ori de câte ori are prilejul. Cazul rinichilor, de viaţă şi de moarte, reprezintă doar o speţă a unor politici generale, cu consecinţe profund nedrepte şi cu efecte dramatice (chiar mortale, cum se vede) pe termen lung: alocări bugetare, investiţii publice, strategii de dezvoltare pentru Moldova, toate oglindindu-se în degradarea accentuată a calităţii vieţii din regiune. Instituţiile centrale sunt în prima linie a „redistribuirii” complet defavorizate a resurselor şi oportunităţilor. De fapt, centrul nu împarte, ci îşi împarte, îşi rezervă cele mai bune variante financiare, medicale, economice. Interesele centrului prevalează întotdeauna celor regionale, văzute ca subordonate, secundare. Inerent, cetăţenii se împart în categorii superioare şi inferioare. Înşişi birocraţii, funcţionarii, specialiştii medicali ajunşi în funcţii de decizie acţionează conform unor discriminări care se subsumează logicii instituţionale centraliste.

Mai grav, peste argumentele centralismului se suprapune forţa insidioasă a discriminării. În cultura comună valahă, pe care sondajele nu îndrăznesc să o chestioneze (pentru că valahii nu fac sondaje despre ei înşişi), există ideea că moldovenii „nu merită”. O adevărată cultură de masă, sufocantă şi lipicioasă ca un clei de oase, configurează o pseudo-realitate. Despre Moldova mass-media comunică preponderent prin intermediul unor stereotipuri negative. Staţiilor TV locale din Moldova li se solicită de la centru ştiri despre violatori şi hoţi ori despre aşa-numitele „tradiţii” locale – lenea şi sărăcia. Poveştile de succes sunt ignorate. Simplificând, un decident de la Bucureşti, incapabil să înţeleagă contextul social şi informaţional în care se produc discriminările, ajunge să aleagă între „beţivul”/„violatorul” din Moldova sau pe cetăţenul „normal” din Bucureşti sau Ardeal. În ce măsură îl putem condamna? El ştie, ca toată lumea, că „negrul e de vină”! Discriminarea moldoveanului e „justă”, iar calitatea de perpetuu donator de organe pentru „ceilalţi români” chiar onorantă.

Fără îndoială, un caz precum cel observat la Centrul Regional de Transplant Iaşi ar merita să intre din oficiu în atenţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Dar există speţa discriminării regionale, aşa cum este cea legată de clasă, sex, rasă, etnie şi religie? Un proces însuşit de o casă de avocaţi din Moldova, pentru propria notorietate sau glorie, ar trebui să aducă această discuţie în justiţie. În România sau în instanţe europene. Am putea afla lucruri spectaculoase. (Închipuiţi-vă, prin comparaţie, cum ar fi tratat cazul rinichilor unui irlandez sau scoţian „redirecţionaţi” la Londra? Sau ai unui catalunez la Madrid. Ar fi interesantă dezbaterea!)

Aşadar, să nu cădem în eroarea de a crede că discriminarea este o vătămare mai curând psihică, decât una cu efecte tangibile. Nu! Din cauza discriminării se moare în spitale, se suferă din punct de vedere economic, se înregistrează decalaje, se construiesc cetăţeni buni, privilegiaţi, de rang 1, şi cetăţeni de rang 2. Centralismul feroce conjugat cu şovinismul regionalist îi repartizează pe moldoveni în ultima categorie. Ceea ce impune o întrebare (deocamdată retorică) a pacienţilor din Moldova către autorităţile din Bucureşti: ne acordaţi şi nouă dreptul să trăim? Sau statutul ne va rămâne acela de purtători/donatori de organe?