Cum am servit patria ca pilos

Tresele pe care le primiserăm erau galbene ca gălbenuşul de raţă sau ca nişte flori de bostan – de aici „au înflorit bostanii”. Doar câţiva au rămas caporali, fiindcă se arătaseră prea căpăţânoşi, nu în sensul de proşti, ci încăpăţânaţi, făcuseră bulău (arest), se puseseră în gură cu ofiţerii şi chestii din astea; dacă stau şi mă gândesc bine, ei, căpăţâînoşii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, măcar şi-au exprimat jemanfişismul faţă de scârba aia de armată; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au câştigat în faţa sinelui. Deci, ne-au gradat şi, chiar la sfârşitul armatei, am făcut un stagiu de pregătire în frontiera de-a lungul Prutului, la graniţa cu măreaţa Uniune Sovietică, aşa de măreaţă că n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafară şi peste Basarabia. Eu, băiat cuminte, crescut la ţară, cu frica de Dumnezeu şi de autorităţi, am ţinut ascuns în mine jemanfişismul mai sus pomenit, aşa că m-au făcut sergent şi am fost repartizat la pichetul Golăieşti, aproape de Iaşi şi, deci, aproape de casă. Trebuie să vă spun că repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întâmplătoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Crăciunul trecut, devenisem ceea ce dorea şi doreşte cu ardoare orice român, ceea ce caută zi şi noapte fără să aibă linişte, în armată, la locul de muncă, în administraţia publică, la alimentare şi la toate instituţiile unde are un interes cât de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILĂ, oameni buni! PCR-ul, adică Pilele, Cunoştinţele şi Relaţiile, îmi pusese mâna dumnezeiască în cap. URAAA! Ce se întâmplase. Înainte de Crăciun ne-a călcat satul lent-colonelul Ichim cu o misiune deloc belicoasă – să cumpere vin pentru sărbători, că „la ţărani” vinul, se ştie, era mai bun ca în comerţul socialist. Tov colonel, că aşa-i ziceam toţi, eliminând niţel degradanta particulă „lent”, a tras la nea Fănică, un văr de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fănică, Dumnezeu să-l ierte, n-a avut mult de mers până la cimitir, că era poartă în poartă). Din vorbă în vorbă, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel şi se uită gradele dintre oameni, nea Fănică a aflat că tov colonel Ichim cătăneşte, ca să zicem aşa, la grăniceri. „Am şi eu un nepot în armată la grăniceri”, sare de colo nea Fănică. „Taică-său e văr cu mine…” „Zău?” face tov colonel. „Are un vin mai bun ca al meu”, încheie şmecher vorba nea Fănică, făcând cu ochiul. Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Şi aşa nea Fănică şi tov colonel Ichim au ajuns la noi. Bineînţeles, tata i-a făcut cadou lui tov colonel, mă rog, aşa se zice, două canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun – numai ottonel şi fetească prima-ntâi, mama i-a îndesat şi ea în diplomatul kaki nişte hartane de slănină. Pe urmă cei trei bărbaţi s-au făcut praştie, tata şi cu nea Fănică, ajutaţi de şofer, abia l-au urcat pe tov colonel în ARO şi, uite aşa, fără prea multă filosofie, căci, nu-i aşa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist