Cum e să lucrezi într-o universitate (şi să participi la alegeri)

Zilele trecute, Universitatea din Zürich a anunţat că se retrage din vestitele clasamente ale instituţiilor de învăţământ superior. Mai exact, din cel în care ocupă locul 80 din lume (Times Higher Education). Nu este singura: la fel a procedat şi Universitatea din Utrecht, care în 2023 era pe locul 66. Bineînţeles, unele universităţi din România au jubilat: iată că aceste clasamente (în care ele nu există, de fapt) nu au nicio relevanţă. Ştiam noi ce ştiam, de aceea nu ne-am bătut capul prea tare. Ele uită însă, pe de o parte, că una este să ieşi în mod voluntar dintr-o competiţie când eşti pe primele locuri şi alta e să nu fii nici selectat să participi. Pe de altă parte, motivele pentru care aceste clasamente sunt puse în discuţie nu dezvăluie nicio virtute ascunsă a mediului academic românesc. Ci dimpotrivă.

Argumentele pe care le-am găsit în presa elveţiană care anunţa evenimentul sunt mai importante decât faptul în sine. Cel mai des întâlnit este că aceste clasamente sunt mai degrabă atente la cantitatea, nu la calitatea „producţiei” ştiinţifice care rezultă din cercetările profesorilor. La fel, la numărul studenţilor, al cadrelor didactice etc. şi nu la valoarea lor. Era evident: de aceea şi principiul acestor clasamente este scientometria şi nu iubirea de înţelepciune. Un alt argument a fost acela că astfel de clasamente încurajează practici îndoielnice de accedere şi de urcare în ele. De exemplu, un punctaj mare este obţinut dacă ai în rândul cadrelor didactice laureaţi ai Premiului Nobel. Or, e greu să convingi un astfel de om să vina la Iaşi, Bucureşti sau Târgovişte, să dea concurs şi să locuiască cu chirie în oraş. Prin urmare, ademeneşti câte unul cu mici şi vin de ţară, îi arăţi o mânăstire, îl faci să petreacă o săptămână „la noi”, îl agăţi cumva în statul de funcţii şi gata, criteriul este îndeplinit. Marile universităţi occidentale s-au revoltat, pe bună dreptate, după cum s-au revoltat şi împotriva alegerii unor criterii în defavoarea altora sau împotriva metodologiei învăluite în mister.

Dar dincolo de toate acestea, evenimentul spune ceva despre felul de a fi al celor care îşi petrec viaţa într-o universitate. Profii, cum li se zice, au o rezistenţă teribilă la modul de viaţă „corporatist”, cu deadline-uri şi standarde ferme de îndeplinit. Nu poţi să ceri unui cercetător să livreze, constant, două articole pe an, pentru că e posibil ca într-un an să nu aibă nimic de spus. În celălalt an ar putea să scrie trei, nu două, dar deja după primul an, dojana este inevitabilă. La fel, 100 de studenţi nu sunt mai buni decât 10, decât poate în ochii unui minister cu ochelari de cal, preocupat doar de împărţirea banilor puţini pe care îi are la dispoziţie. Dar în viaţă, astfel de numărători nu sunt nicicum relevante.

Ca o consecinţă, profii sunt rezistenţi şi la tipul de competiţie pe care îl presupune piaţa. Printre altele, bântuiţi de narcisism (după cum pe bună dreptate vorbea şi profesorul Mircea Miclea), nu acceptă să fie mereu comparaţi între ei, ca la un continuu concurs de frumuseţe. Ethosul universitar nu e lipsit de prăpăstii, după cum s-a spus deja de mai multe ori. El arată însă, în acelaşi timp, importanţa răgazului pe lume, valoarea greşelii îndreptate în raport cu obsesia succesului constant, a curajului faţă de prudenţă, a libertăţii de gândire faţă de vânarea temelor de cercetare „actuale” şi „bănoase”. În ultimă instanţă, a individului răspunzător de propria sa aventură academică în raport cu o colectivitate în care s-ar putea ascunde cu uşurinţă.

Desigur, toate acestea pot duce şi spre dispariţia universităţii într-o lume care nu i-ar mai înţelege sensul sau, mai ales, eficacitatea. Dar pot duce şi la căpătarea privilegiului pe care l-ar putea avea universitatea în inima unei culturi care s-ar lăsa schimbată lăuntric de idealurile ei.

***

În ultimele săptămâni au avut loc la UAIC alegeri pentru funcţia de Rector. Ethosul despre care vorbeam mai sus s-a făcut vizibil şi în desfăşurarea lor. Profii nu au acceptat să fie ademeniţi cu certitudini, după cum au avut şi curajul de a-şi dori, în mod firesc, o schimbare. Caracterul ezoteric al puterii şi frica de unele consecinţe pecuniare nu au intimidat peste măsură, iar politeţea nu a exclus fermitatea alegerii. Pe scurt, funcţia nu a bătut gradul, de unde se vede că profilor nu le-a plăcut armata. Ce va fi, vom vedea. „Deocamdată avem motive să fim optimişti”, spunea profesorul Eugen Munteanu şi mă alătur spuselor Domniei sale.