Cum privesc Parisul și Berlinul impactul războiului din Ucraina asupra relațiilor cu Rusia și cu Statele Unite (II)

Ivo Daalder, fost ambasador al Statelor Unite la NATO, între 2009 şi 2013, şi James Goldgeier, într-un articol recent din Foreign Affairs, sunt sceptici că războiul din Ucraina se poate încheia cu o victorie a uneia dintre părţi sau în urma unor negocieri de pace. Ultima variantă tot mai des avansată în ultima vreme, mai ales în Europa, care sună desigur bine pe hârtie, este greu de imaginat din cauza mizelor existenţiale aflate în joc pentru ambele părţi: recuperarea teritoriilor ocupate de către ruşi (cu Crimeea făcând posibil o excepţie) pentru Kiev şi controlul asupra Ucrainei (chiar dacă pe termen mediu sau lung) pentru Moscova. „În loc să presupună că războiul se poate încheia prin triumf sau discuţii, Occidentul trebuie să contemple o lume în care conflictul continuă fără să se întrevadă nici victoria, nici pacea”, sunt de părere autorii. Un punct de vedere care, interesant, pare să fie împărtăşit şi la Beijing. „Într-o astfel de lume, Statele Unite şi aliaţii săi vor trebui să continue să ofere Ucrainei sprijin militar pentru a se apăra împotriva unei noi agresiuni ruseşti, vor trebui să limiteze ambiţiile mai mari ale Rusiei prin menţinerea sancţiunilor economice şi izolarea diplomatică a Moscovei şi vor trebui să se asigure că conflictul nu escaladează. În acelaşi timp, vor trebui să pună bazele pe termen lung ale securităţii şi stabilităţii în Europa, ceea ce va necesita integrarea deplină a Ucrainei în Occident.”

Observaţiile de mai sus par cât se poate de valide. Însă ceea ce ignoră autorii este faptul că „viitorul securităţii în Europa” este văzut foarte diferit la Washington, pe de o parte, şi la Paris şi Berlin, unde nu este deloc privită favorabil „o integrare a Ucrainei în Vest”. Ceea ce îşi doresc de fapt ultimii este o „normalizare” cât mai grabnică a relaţiilor cu Rusia, o Ucraină slăbită şi vulnerabilă în raport cu Moscova, neintregrată în Vest, premise obligatorii pentru păstrarea controlului nucleului franco-german în interiorul UE şi distanţarea de Statele Unite şi Marea Britanie ca parte a demersului unei „Europe suverane”.

Din acest punct de vedere există în bună măsură o suprapunere între ceea ce vrea mai ales Parisul, dar oarecum şi Berlinul, şi ceea ce vor ruşii. Într-un interviu pentru cotidianul Argumenti i Fakti, Nicolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, aflat în cercul celor mai apropiaţi aliaţi ai lui Putin, după ce spune că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu este în realitate o confruntare militară între Kiev şi Moscova, ci una dintre Rusia şi NATO, pe care o caracterizează drept o bătălie existenţială cu „un Vest agresiv şi arogant” care „vrea să ne şteargă de pe harta politică a lumii”, are grijă totuşi să precizeze că principalii adversari sunt Statele Unite şi Marea Britanie, adică „anglo-saxonii” pe care şi generalul de Gaulle (care scosese Franţa din componenta militară a NATO) îi dorea desprinşi de o Europă care în acest fel ar fi putut să stabilească o relaţie de colaborare cu fosta Uniune Sovietică. De altfel, în mass-media din Rusia, ideea că Europa ar fi un pion al intereselor americane care doresc să saboteze o alianţă a acesteia cu Moscova este constant vehiculată.

Aşa se explică în bună măsură opoziţia europenilor faţă de anumite livrări de armament american către Ucraina (dezvăluirea a fost făcută de Joe Biden în cursul conferinţei comune cu Volodimir Zelenski de la Casa Albă). Franţa şi Germania speră ca sprijinul american să se diminueze, între alte din cauza reticenţei unui curent din Partidului Republican, care acum controlează Camera Reprezentanţilor, cea care decide în privinţa bugetului, ceea ce ar permite exercitarea unor presiuni asupra Ucrainei, care spre deosebire de Rusia este complet dependentă de sprijinul militar şi financiar extern, astfel încât Kievul să accepte o pace indiferent de costul pierderii teritoriilor din regiunea Donbas.

Soarta confruntării militare din Ucraina este departe de a fi clară. În principal cu ajutorul grupului de mercenari Wagner al lui Evgheni Prigojin, ruşii au reuşit să recaptureze oraşul minier Soledar, un succes de moral important după suita anterioară de eşecuri. Iar numirea generalului Valeri Gherasimov, şeful Marelui Stat Major al armatei ruse, un militar de mare valoare, autorul conceptului de „război hibrid”, în calitate de comandant suprem al operaţiunilor de pe frontul ucrainean, e un semnal că Moscova se pregăteşte de contraofensivă şi că armata ucraineană se află în faţa unor provocări majore în perioada următoare.

Publicaţia Meduza, cu o redacţie rusă în exil, vorbeşte despre „o consolidare în creştere a societăţii ruse în jurul războiului”. „Consensul este că războiul este o greşeală, dar ruşii dau totuşi vina pe Ucraina («trădătorii») şi pe SUA (păpuşarii guvernului de la Kiev), şi nu pe propriul preşedinte.” Iar conflictul ar trebui să se încheie cât mai curând posibil prin „terminarea Ucrainei”. Asta înseamnă că deocamdată Kremlinul încă beneficiază de o „carte albă” din partea opiniei publice din Rusia şi că va dori să utilizeze această fereastră de oportunitate „pentru a termina războiul, în termenii pe care şi-i doreşte, escaladând conflictul în 2023”. Introducând astfel tensiuni şi complicaţii în creştere în interiorul Uniunii Europene, în relaţiile transatlantice şi în planul bătăliei pentru influenţă în spaţiul extra-occidental.