Cum s-a ajuns în Occident la celebrarea ororilor Hamas și condamnarea Israelului? (I)

În 2020, când a fost ucis George Floyd, o ucidere desigur condamnabilă, dar totuși totuși neintenționată, în America, în Marea Britanie și în multe alte țări din Occident, străzile au luat explodat. Sub stindardul Black Lives Matter și Antifa am asistat la proteste, adesea violente, numeroase clădiri au fost incendiate, au murit oameni. Iar cei care au avut proasta inspirație să critice violențele au avut de suferit. Au fost nevoiți să facă retractări umilitoare pentru a nu fi dați afară din universități, în multe situații chiar au fost dați afară, și-au pierdut slujbele din alte instituții sau le-au fost afectate sever afacerile.

Acum când în Israel 1300 de oameni, în marea lor majoritate civili, o cifră care nu este una finală, au fost măcelăriți cu o cruzime inimaginabilă, cel mai grav act de violență la adresa evreilor de la Holocaust încoace, am asistat la marșuri de celebrare mai peste tot în spațiul occidental. Trimiterea la Holocaust nu e deloc deplasată, în Australia, la Sidney, în fața Operei, s-a strigat „Gazați-i pe evrei”. Iar dacă naziștii nu au dorit să-și popularizeze crimele, în acest caz teroriștii Hamas au postat online, la fel ca ISIS, fotografii și clipuri video cu toate aceste orori. E adevărat, au fost proiectat steagul israelian pe clădiri iconice la Paris, la Londra, la Berlin, dar de pildă Federația Engleză de Fotbal a refuzat să facă asta pe Wembley înaintea meciului amical cu Australia.

Printr-o ciudată, distopică, inversiune morală, după ce israelieni, între care și mulți copii, sunt înjunghiați, răpiți, decapitați, târâți pe străzi într-un spectacol sumbru de umilință ritualică, autorii măcelului sunt glorificați. „Noi, organizațiile studențești semnatare, considerăm regimul israelian în întregime responsabil pentru violențele în desfășurare”, se spune într-o declarație comună a 31 de grupări studențești de la Universitatea Harvard, inclusiv a filialei locale Amnesty International. 

Pentru o parte dintre studenții și din stafful academic din celebrele universități din Ivy League, dar și din altele, singurul vinovat este regimul de apartheid din Israel, singura democrație din Orientul Mijlociu în care arabii musulmani au reprezentare parlamentare. „În cei aproape 50 de ani de afiliere la Universitatea Harvard, nu am fost niciodată atât de dezamăgit și alienat ca astăzi”, a reacționat pe Twitter, Lawrence Summers, fost președinte a Universității, fost Secretar al Trezoreriei, deplângând reacția palidă a conducerii, altfel foarte vocală în alte situații.  

Filiala din New York a organizației Socialiștilor Democrați din America, din care fac parte și membrii grupului radical democrat din Congres, a organizat un miting în care vorbitorii au aplaudat atacurile, în timp ce filiala din Connecticut a ținut să salute „luptă anticolonială fără precedent a rezistenței palestiniene”. „Astăzi, suntem martorii unei victorii istorice pentru rezistența palestiniană: pe uscat, în aer și pe mare”, a fost și mesajul entuziast al Comitetului Național al Studenților pentru Dreptate în Palestina, o rețea de grupuri pro-palestiniene din campusurile universitare americane. Într-un document pe care grupul l-a postat online se justifică crimele împotriva civililor de care se face vinovat Hamas spunându-se că fiind vorba de coloniști, aceștia nu sunt civili, sunt „instrumente militare folosite pentru a asigura controlul continuu asupra pământului palestinian furat”.

Și în Marea Britanie la doar câteva ore de la masacru, acesta era celebrat cu entuziasm prin manifestații cu conduceau cu steaguri palestiniene și claxonau în semn de celebrare a masacrului. „Suntem cu adevărat plini de bucurie, plini de mândrie pentru ceea ce s-a întâmplat”, declara la Manchester, pentru Sky News, președinta organizației „Prietenii Palestinei”, iar în Brighton, o vorbitoare a descris, în aplauzele mulțimii acțiunile Hamas din Israel ca fiind „atât de frumoase și de inspirate de văzut”.

Scene similare au avut loc la Berlin, unde totuși poliția a intervenit atunci când imigranții musulmani au afișat simboluri naziste. Nu și la Viena, unde un marș care a străbătut artera comercială a orașului s-a încheiat în fața Cancelariei Federale, afișând bannere cu svastici. La Copenhaga, o cameră de supraveghere a surprins niște bărbați în timp ce îndepărtau buchete de flori care fuseseră plasate lângă ambasada israeliană pentru a onora victimele israeliene, în timp ce la Londra au fost filmate femei musulmane care dezlipeau de pe ziduri portrete ale victimelor masacrului din sudul Israelului.

Iar în insula grecească Samos unde funcționează, cu finanțare din partea UE, un mare centru de primire a imigranților, imediat după masacrul civililor din Israel mulți dintre imigranții găzduiți acolo au sărbătorit atacul Hamas împotriva Israelului, scandând sloganuri antisemite și strigând „Allahu Akbar”.

Dacă în lumea musulmană demonstrațiile pro-Hamas erau, reacțiile din Occident probabil i-au surprins pe mulți având în vedere dimensiunea ororilor comise în Israel. Nu ar trebui. Ceea ce s-a întâmplat în insula Samos ilustrează eșecul monumental al politicilor europene în materie de migrație și al multiculturalismului.

Lumea occidentală este cea care a adăpostit, timp de decenii, revoluționari iranieni, radicali islamiști, susținători ai Hamas și Hezbollah și mulți alții din aceeași categorie. Atunci când s-a întors în 1979, în Iran, pentru a crea statul teocratic islamic care între timp și-a întins tentaculele în întregul Orient Mijlociu prin mișcările teroriste pe care le finanțează și sprijină logistic, ayatolahul Khomeini a venit de la Paris. „Le-am acordat acestor oameni drepturi pe care ei nu ni le-ar acorda niciodată în contrapartidă”, scrie Douglas Murray în The Spectator. Care se întreabă de ce sunt tolerate demonstrațiile în care să se exprime sprijinul pentru o organizație teroristă ca Hamas, o infracțiune în Marea Britanie.

Propaganda palestiniană utilizează abil termeni cu încărcătură emoțională, de tipul „închisoare în aer liber”, atunci când vorbesc despre Fâșia Gaza, sau despre apartheid care dacă ar fi analizate, ceea ce cea mai mare parte a mass media occidentale și internaționale, cu simpatii evidente pro-palestiniene, nu o fac, se dovedesc complet false. De pildă Gaza în sud se învecinează cu Egiptul, un stat arab, care în momentul de față a închis granița cu Gaza. Însă, dincolo de asta ce a împiedicat Hamas, care deține controlul total în Gaza, să aducă prosperitate, mai ales că au curs multe ajutoare internaționale? La fel și în Cisiordania. I-a împiedicat Israelul cumva? Astea sunt toate întrebări care ar trebui puse de jurnaliști, dar care nu se pun niciodată.

„Obiectivul teroriștilor este cu adevărat distrugerea fără discriminare”, scrie Gerard Baker în Wall Street Journal. „Pentru ei, un evreu mort este un bonus, dar un palestinian mort este un trofeu pe care îl pot etala în fața credulilor din mass-media occidentală pentru a transmite o presupusă echivalență morală între depravarea lor și acțiunile unui stat asediat care încearcă să-și păstreze existența.” „Cu o grabă indecentă”, scrie și Telegraph, „înainte ca victimele să fi fost măcar înmormântate, reporterii s-au grăbit să ceară opiniile unor extremiști cărora li se permite să explice că uciderea în masă, violul și răpirea copiilor și a femeilor în vârstă sunt cumva justificate pentru că palestinienii sunt oprimați.”

Oricum, pentru CNN, Hamas nu este o organizație teroristă, ci o grupare militantă, ceea ce sună chiar onorabil. Și BBC refuză să-i numească pe membrii Hamas teroriști, ceea ce le-a atras critici dure inclusiv din partea unor membri ai guvernului care se întreabă cum altcumva ar putea fi descris terorismul. Cineva observa că asta aduce aminte de modul în care Rusia se referă la invazia Ucrainei ca la o „operațiune militară specială”. BBC se apără spunând că postul nu ar trebui să ia partea cuiva și că acest lucru ar însemna o abordare „emoționanală”.

Numai că BBC s-a dovedit în trecut mult mai puțin preocupat să fie neutru atunci când a fost vorba de Brexit, de protestele violente Black Lives Matter sau de politicile adoptate în pandemie. BBC News descria atacurile aviației israeliene împotriva Hamas în Gaza drept „bombardarea unor comunități”. Nu au vorbit despre bombardarea clădirilor sau a sediilor teroriștilor, ceea ce și erau de fapt, ci despre comunități, un cuvânt cu încărcătură evident emoțională. După cum, când se vorbește de ținte civile, mass media nu face precizarea că Hamas folosește obiective civile în spatele cărora își plasează infrastructura militară. De pildă sediul de comandă Hamas se află la subsolul unui spital. Premierul Netanyahu spunea la un moment dat că „noi folosim rachete ca să ne apărăm (e vorba de sistemul de interceptare Iron Dome), ei folosesc oameni ca să-și apere rachetele”.

În podcastul ei Megyn Kelly, o cunoscută jurnalistă americană, care a lucrat în trecut pentru Fox și NBC, spune că mulți dintre moderatorii de televiziune notorii sunt de fapt personaje mediocre, preocupați în principal de statutul lor de vedete publice, care nu-și dau nici un fel de osteneală să-și pună întrebări, să înțeleagă contextul conflictului dintre Israel și palestinieni. De pildă se vorbește permanent despre varianta cu două state separate ca despre soluția miraculoasă care ar duce la rezolvarea „problemei palestiniene” și la instaurarea păcii în regiune, ignorând faptul că palestinienii, cu sprijinul lumii arabe, au refuzat în cinci rânduri, din 1947 încoace, ideea unei partiții a teritoriului. În plus, în retorica palestiniană se face adesea trimitere la „eliberarea teritoriului de sub ocupația israeliană” ceea ce înseamnă în realitate dispariția statului evreu.