Cum s-a ajuns în Occident la celebrarea ororilor Hamas și condamnarea Israelului? (II)

Imediat după decizia proaspăt înființatei Organizații a Națiunilor Unite din 1947 de a oferi evreilor, sub impactul tragediei Holocaustului, posibilitatea de a avea un stat propriu în interiorul teritoriului istoric al Iudeei din care se trăgeau, pe care urmau să-l împartă cu populația arabă prezentă acolo, toate țările arabe din regiune, Siria, Iordania, Libanul, Egiptul, sprijinite de Arabia Saudită și Irak, au atacat Israelul, abia format. Ideea era aceea de „a-i arunca pe evrei în mare”. A fost un adevărat miracol atunci că Israelul a supraviețuit având în vedere discrepanța enormă de populație și teritoriu. A fost prima dată când soluția cu două state, Israelul și un stat arab separat, a fost respinsă de lumea arabă.

Ulterior conflictul arabo-israelian a intrat în logica competiției geopolitice Est-Vest, dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite. Cu sprijinul nemijlocit și substanțial al Moscovei, aceeași axă arabă a declanșat a doua oară un război total împotriva Israelului în 1967. Războiul de 6 zile de atunci s-a soldat cu o înfrângere masivă a arabilor și cu preluarea controlului în întregime asupra Ierusalimului și a altor teritorii aflate anterior sub controlul arabilor, peninsula Sinai (retrocedată ulterior Egiptului în cadrul unui acord istoric) și Înălțimile Golan (cu o mare importanță militară strategică).

„Problema palestiniană” a fost inventată după războiul din 1967 de către lumea arabă care a dorit să schimbe narațiunea legată de motivul real, eliminarea statului evreu din regiune – care evident nu avea cum să fie percepută favorabil pe plan internațional, cu aceea a luptei nobile pentru cauza palestinienilor opresați de coloniștii israelieni care le-ar fi furat teritoriul. Numai că în timp ce există numeroase dovezi, texte, monede, artefacte, care atestă prezența evreilor pe acest teritoriu încă de acum 3 mii de ani, nu există nici una care să evidențieze existența unui popor palestinian. După a doua mare rebeliune a evreilor împotriva romanilor, aceștia au schimbat numele provinciei din Iudeea în Palestina, iar acest lucru a fost utilizat abil pentru a da impresia, prin identificarea arabilor prezenți pe acest teritoriu drept palestinieni, că evreii ar fi dislocat o populație aflată de mii de ani acolo.

Această abilă schimbare de paradigmă a permis țărilor arabe din regiune să pretindă că luptă pentru o cauză nobilă care ulterior a fost preluată și de Iran, după ce a devenit republică islamică, dar și de Turcia sub Erdogan. În realitatea nici una dintre aceste țări nu este cu adevărat preocupată de soarta palestinienilor. Dovadă că Iordania a refuzat să încorporeze Cisiordania, după războiul de Yom Kipur, și mai târziu și Egiptul a refuzat să preia controlul asupra Fâșiei Gaza. Cât privește Iranul, „cauza palestiniană” este un pretext util în bătălia împotriva Americii și pentru distrugerea Israelului și ca parte a promovării revoluției islamice globale.

Noua narațiune a fost imediat îmbrățișată de stânga occidentală. În 2009, Jeremy Corbyn, care ulterior avea să devină liderul Partidului Laburist, spunea că este onorat să-i găzduiască în Parlamentul Britanic pe „prietenii” săi de la Hezbollah și Hamas, organizație care „luptă pentru binele poporului palestinian aducând speranța unei păci pe termen lung, justiției sociale și justiției politice în întreaga regiune”.

În cea mai mare parte, spațiul extra-occidental are o largă simpatie pentru „cauza palestiniană”. În Africa, în America de Sud, în țări din Asia. La nivel de state e un calcul geopolitic. Uniunea Sovietică în trecut, Rusia astăzi, China, sprijină pe oricine este ostil Americii. Iranul, Rusia și China văd în Gaza o provocare pentru Occident. În timp ce la nivelul populației și a elitelor intelectuale predomină resentimentele anti-occidentale. Iar cum Israelul este văzut drept un implant occidental în regiune este evident tentant să pui exclusiv pe seama occidentalilor și a colonialismului propriile tale neîmpliniri. De pildă, în Africa sunt țări care și-au căpătat independența de zeci de ani, dar conflictele tribale interne, care în unele cazuri, ca în Rwanda, au degenerat pur și simplu în genocid, și corupția endemică, au împiedicat, cu mici excepții, orice progres.

Întrebarea e însă de ce stânga occidentală, care a ajuns între timp să controleze mass media și spațiile cultural și  academic din Occident, îmbrățișează o cauză umăr la umăr cu regimuri, precum cel din Iran, care au valori situate la polul opus celor proprii. Merită consemnat și faptul că în timp ce politicienii și mass media occidentale par obsedate de „problema palestiniană” sunt absolut neinteresate de soarta creștinilor. În ultimul secol, practic toate comunitățile ne-musulmane din țările arabe din Orientul Mijlociu au fost nevoite să emigreze. Un exemplu este soarta creștinilor din Nazareth și Bethleem, localități care ar trebui în teorie să aibă o puternică semnificație pentru creștini. Acum 50 de ani erau 80% creștine, acum sunt 80% musulmane. La fel se întâmplă în Egipt, Siria, Nigeria (unde mii de creștini au fost uciși de musulmani, aproape fără nici un fel de reacție în Occident) sau în Irak, unde s-au înregistrat 2 milioane de refugiați creștini în ultimele două decenii. În timp ce cauza palestiniană se află permanent în prim plan pe agenda media, toate aceste drame se consumă în liniște. Este interesant de menționat, pentru a evidenția această evidentă asimetrie de interes, că ONU, care refuză să desemneze Hamas drept organizație teroristă, are două agenții care se ocupă de refugiați: una pentru toți refugiații de pe planetă, cealaltă, UNRWA, care se ocupă exclusiv doar de palestinieni.

Stânga moderată privește conflictul prin prisma viziunii morale Opresor – Oprimat, în care statul Israel joacă rolul primului. Ca și în alte cazuri similare, de pildă în cazul migrației, stânga este atât de îndrăgostită de viziunea nobilă a justiției sociale încât, după cum explică Thomas Sowell, preferă să ignore orice elemente factuale care ar putea să o contrazică. În ceea ce privește stânga progresistă radicală, neo-marxistă, care joacă un rol aproape dominant în spațiul academic și are o mare influență și în mass media, aceasta vede în Hamas un actor util în lupta sa împotriva capitalismului, a Americii, ca promotor al acestuia și al valorilor democrației liberale, și a Israelului prezentat drept o marionetă a Statelor Unite.

În acest context, „detalii” precum corupția endemică din Cisiordania și Gaza prin care au fost și sunt sifonate sutele de milioane de dolari trimise de Statele Unite și UE în sprijinul populației civile sau faptul că mulți dintre susținătorii din regiune a cauzei palestiniene susțin explicit eradicarea Israelului ca stat sunt complet ignorate. De pildă, Carta Hamas din 1988 stipulează ca obiectiv primordial al organizației declanșarea unui război sfânt, „continuu și nelimitat”, pentru distrugerea completă a Israelului ca o condiție esențială pentru eliberarea Palestinei și constituirea unui stat teocratic bazat pe legea islamică, Sharia, în paralel cu respingerea oricărei soluții negociate și a oricărui acord politic între cele două părți.

Ori, din 1947 încoace, au existat cinci soluții distincte cu un stat palestinian separat. Cele din 2000 și 2008 prevedeau chiar ca Ierusalimul de Est să fie capitala acestuia. De fiecare dată au fost respinse de palestinieni. Pentru liderii Fatah e mai profitabil să te legitimezi în fața populației din Cisiordania prin opoziția față de „opresorul israelian”, să sifonezi în folos propriu banii veniți ca ajutoare din afară, decât să trebuiască să-ți probezi în fața oamenilor capacitatea de guvernare. În timp ce încurajezi atacurile teroriste sinucigașe acordând compensații financiare familiilor. În ceea ce privește Hamas, deși și acolo corupția e în floare, liderii organizației politice locuiesc în Qatar, în hoteluri de lux, în timp ce în Fâșia Gaza populația civilă este folosită pe post de scuturi umane în confruntarea cu Israelul. Din acest punct de vedere este evident absurd să ți se ceară să ajungi la un acord cu o organizație care îți neagă dreptul la existență. Cu toate astea, astfel de apeluri nu încetează să apară dinspre Occident.

„Nu trebuie să fiți șocați de această inversiune șocantă a rolurilor în care sunt condamnate victimele și sunt celebrați autorii masacrului” scrie Tablet magazine într-un editorial despre ideile, instituțiile și oamenii care au provocat colapsul și degringolada morală din Occident. „Idei ale căror cusături se destrămau imediat la contactul cu realitatea erau apărate cu obstinație, în timp ce toți cei care le puneau la îndoială erau defăimați. Ceea ce vedem acum este rezultatul unui lung proces de degradare instituțională.”