Cum se vede lumea de la conferinţa de securitate de la Munchen

După ce constată că actuala ordine internaţională este în plin proces de descompunere, autorii Raportului publicat în debutul tradiţionalei Conferinţe anuale de Securitate de la Munchen, care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, se întreabă cine va aduna piesele risipite şi o va reface, într-o nouă alcătuire. Răspunsul e imposibil de dat în acest moment. Suntem într-o stare de acută incertitudine, pe care raportul o descrie, citind din filosoful italian neo-marxist Antonio Gramsci: „vechiul este pe moarte dar noul nu se poate naşte; iar în această perioadă de tranziţie apar o mulţime de simptome mobide”.

La mijlocul anului trecut Robert Kagan, pentru care perioada care s-a scurs de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost una nefirească, din punctul de vedere al logicei istoriei, nota că „alianţa democratică care a fost fundamentul pe care s-a construit ordinea liberală sub baghetă americană se destramă”. „La un moment dat, şi probabil mai degrabă mai devreme decât ne aşteptam, şi pacea globală pe care această alianţă şi această ordine le-au făcut posibile va fi pusă şi ea sub semnul întrebării”.

Ce e totuşi clar e că am intrat într-o perioadă de competiţie geopolitică între America, Rusia şi China la care face, de altfel, trimitere şi Strategia Naţională de Securitate a Statelor Unite. Tendinţă care o îngrijorează pe Federica Mogherini, care coordonează Serviciul Extern al UE, care ne-a spus la Munchen că „noi, europenii, avem în minte ceva complet diferit” fiind „o putere de cooperare prin definiţie” pentru că „logica sferelor de influenţă şi a jocurilor de sumă nulă nu funcţionează”. Pentru asta UE va face apel la un „amestec creativ” de instrumente, de protecţie şi promovare a drepturilor omului, împuternicirea tinerilor şi a femeilor, şi, cum putea să lipsească, acţiunea în domeniul climei. O viziune generoasă, desigur, bună pentru seminarii si conferinţe. Numai că o astfel de viziune cvasi-idilică asupra modului în care ar trebui abordate conflictele vine în contradicţie cu o realitate în care forţa brută are adesea câştig de cauză. Am văzut asta chiar în apropierea noastră, în Ucraina şi Siria. După cum avertiza fostul ministru de externe german, Sigmar Gabriel, „într-o lume de carnivore ierbivorele au o viaţă grea”.

Dar care ar fi principalele elemente de reţinut după conferinţa de la Munchen, la care a participat o consistentă delegaţie americană, bipartizană. În primul rând chiar această informaţie, dacă privim lucrurile în contextul tensiunilor din relaţia transatlantică. Au venit la Munchen vicepreşedintele Mike Pence, şeful interimar al Pentagonului, influentul senator republican Lindsey Graham, şi Nancy Pelosi, speakerul democrat a Camerei Reprezentanţilor. La fel ca şi votul masiv, bipartizan, din Congres, în sprijinul prezenţei americane în NATO, e un semnal că în ciuda unor declaraţii şi postări pe Twitter ale lui Donald Trump, critice la adresa Europei, establishment-ul american pune în continuare preţ pe relaţia transatlantică. Un motiv important fiind şi acela că la Washington confruntarea geopolitică cu China a devenit prioritatea zero, iar din acest punct de vedere o abordare comună cu aliaţii europeni este evident un avantaj important.

Până relativ recent, Occidentul nu a realizat cu adevărat ameninţarea reprezentată de puterile revizioniste: Rusia şi în special China. Deşi cu un deceniu în urmă Robert Kagan şi istoricul Azar Gat avertizau că regimurile autoritare capitaliste (China este doar la nivel formal un stat socialist) vor oferi la un moment dat un model alternativ viabil de societate în competiţia cu modelul democraţiei liberale, Francis Fukuyama şi majoritatea tuturor celorlalţi comentatori respingeau categoric idea văzând în democraţia liberală singura cale spre modernitate. Atunci când în campania prezidenţială americană din 2012 Mit Romney vedea în Rusia o ameninţare geostrategică majoră pentru Statele Unite, Barack Obama l-a ironizat spunând că a rămas ancorat în logica războiului rece. Iată însă că între timp lucrurile s-au schimbat radical.

În ceea ce priveşte China, frontul occidental s-a dovedit remarcabil de unit. Spre deosebire de situaţia din ianuarie 2017, când la Davos liderii europeni, sub imperiul declaraţiilor făcute de Donald Trump în campania electorală abia închiată, păreau literalmente vrăjiţi de discursul pro-globalizare ţinut de Xi Jinping, de această dată declaraţiile de principiu ale reprezentanţilor Beijingului, care au mers pe aceeaşi linie, nu au părut să facă deloc o mare impresie. Chiar dacă războiul comercial dintre America şi China stârneşte o firească îngrijorare, participanţii la un panel care a discutat despre comerţul global au recunoscut, pe de o parte, că negocierile, purtate de ani şi ani de zile la WTO (Organizaţia Mondială a Comerţului), nu au reuşit să modifice deloc atitudinea Chinei şi au vorbit despre barierele non-tarifare abuzive utilizate de chinezi, despre transferurile forţate de tehnologie, despre tratamentul discriminatoriu aplicat firmelor străine, despre utilizarea schimburile comerciale ca instrumente de presiune în relaţia cu alte ţări. S-a vorbit şi despre ceea ce a primit numele de „împrumuturile-capcana” prin care guverne ale unor ţări din Asia, din Africa, din America de Sud, s-au angajat (sunt şi destule suspiciuni de mită) în proiecte de infrastructură pe care nu şi le permiteau, au intrat în criză şi au fost nevoite să cedeze, sau riscă să cedeze Beijingului, proprietata sau controlul asupra unor mine, porturi şi a altor obiective strategice, puse ca garanţie la credite.

În cazul Rusiei lucrurile au fost mult mai nuanţate. Pe de o parte şi Angela Merkel şi Heiko Maas, ministrul de externe german, au respins argumentele Moscovei care susţine că ar fi respectat prevederile Tratatului privind rachetele cu rază intermediară de acţiune şi că singurii vinovaţi pentru încetarea acestuia sunt americanii. Însă, pe de alta, dna Merkel a apărat proiectul Nord Stream 2, care a provocat tensiuni majore în interiorul UE, şi a vorbit despre necesitatea de a avea relaţii constructive cu Moscova. În cursul sesiunii de întrebări care a urmat discursului de la conferinţă o deputată din Parlamentul Ucrainei a citat dintr-un articol pe această temă, extrem de critic la adresa Berlinului, apărut în The Economist, în care cancelarul german era acuzată că a considerat că „este mai important accesul la energie ieftină decât securitatea Europei”.

Aceste tip de fracturi interne majore ridică serioase semne de întrebare faţă de posibilitatea de a transpune în practică un deziderat despre care s-a vorbit, iarăşi, destul de mult: demersul UE de a căpăta o „autonomie strategică” în materie de apărare şi securitate. După cum a subliniat Heiko Maas, obiectivul este acela ca europenii să dezvolte o viziune comună asupra puterii şi rolului Europei. „Trebuie să muncim şi mai mult pentru a construi o Europă suverană şi puternică care îşi dezvoltă propria identitate geopolitică”. În esenţă este vorba de o desprindere, mai mult sau mai puţin pronunţată, de America, deşi toată lumea s-a grăbit să spună la Munchen că această iniţiativă nu este văzută ca o alternativă la NATO. Însă nu toată lumea este convinsă de asta, mai ales ţările de pe flancul de Est, care sunt şi cele mai vulnerabile în raport cu Rusia. Pentru ele, acţiuni precum poziţionarea Germaniei în cazul proiectului Nord Stream 2 sunt un semnal de alarmă care le face sceptice faţă de valoarea unor garanţii de securitate oferite de UE.

Însă dincolo de asta există şi alte semne de întrebare. O cercetare efectuată de Fundaţia Friedrich Ebert relevă că aproape 60 de procente dintre germani cred că ţara lor ar trebui să aibă o poziţionare neutră pe plan internaţional şi că doar 32 procente dintre nemţi consideră că Germania ar trebuie, în cazul în care se necesar, să se implice militar în caz de conflict. În Franţa lucrurile arată mai bine (42 de procente şi într-un caz şi în celălalt) însă în multe alte ţări din Europa opiniile sunt similare cu cele din Germania. Or, în aceste condiţii, e greu de văzut cum se va putea Europa descurca, în materie de securitate, în condiţiile decuplării de America.